luni, 15 ianuarie 2018

În acest moment, Aurelia doarme cu Voichița. Kira a adormit în patul ei, după cîteva tentative de a pătrunde și ea în patul Voicăi, lîngă mama. Ai zice că toată lumea se ceartă în casa asta pentru a dormi cu Aurelia. În afară de mine care m-am resemnat, pe semne, să dorm de unul singur. Pentru corectitudine, ar trebui să amintesc că ieri seara Aurelia se pregătea să o primească pe Voica în patul nostru conjugal, pentru că așa s-au înțeles ele, ca două prietene. Ei și, desigur, eu, mascul dominant ce mă aflam, m-am opus cu tărie, ba chiar și le-am dat jos din pat, la propriu. Și am zbierat că nu, nu și nu! Ei și atunci Aurelia și Voichița s-au retras supărate în camera copiilor. Pentru ca să mă explic ar trebui să spun că înainte de asta, Kira a bătut de cel puțin 15 ori în ușa bibliotecii, unde ne refugiem noi după ce adorm copiii pentru niscaiva muncă la calculator. De fiecare dată vroia și cerea ceva: apă (3 ori), la WC (de 3 ori), mîncare (de 2 ori), ca să-mi spună ceva (3 ori), ca s-o urc în pat / s-o învelesc (3-4 ori) și alte motive (n ori)... Bine, și Voica apăruse în cîteva rînduri, dar s-a potolit într-un sfîrșit, încît eram sigur că doarme. Cînd am venit și eu să-mi odihnesc mădularele după o zi agitată, o văd pe Voica în patul nostru, pe mijloc (și-a adus și perna), Aurelia încerca să-mi explice ceva. Ați înțeles că somnul copiilor și – prin ricoșeu – somnul părinților e un subiect sensibil în casa noastră.
Totul a început de fapt cu Voichița, acum cinci ani.
La doar cîteva săptămîni, îi plăcea să doarmă plimbată prin casă de mine de colo încoace. De îndată ce încercam să o așez în pătuț, începea să scheune. Atunci am numit-o, în glumă, manipulică. La mai puțin de un an, prietenul Sergiu ne-a împrumutat două cărți franțuzești, ale căror valoare își merită după mine greutatea lor în aur, și odată cu ele o rețetă de adormit copii mici și... părinții lor. Ideea e simplă, ușor de aplicat și cu beneficii multiple pentru toate părțile, mai ales pentru cine vrea cu adevărat să doarmă fără a fi trezit de naișpe ori pe noapte, pentru a-i pune cuiva suzeta, a-l înveli și a-l dădăci în fel și chip. Așadar, cum facem? Îl culci. El stă puțin și, desigur, începe a plînge. Părintele se apropie, îi pune mîna pe cap, îl asigură de prezența sa și se retrage. Copilul stă cîteva clipe și începe din nou a plînge. Este lăsat să plîngă un minut, după care părintele revine, îi pune mîna pe creștet, îl asigură că totul e în ordine și se retrage din nou. Copilul mai stă puțin și reîncepe a plînge. Părintele revine în cinci minute... În cazul Voichiței, nu a mai fost nevoie să revenim după trei minute. Ea adormea de una singură la al doilea minut. Dacă se scoală noaptea – aceeași procedură. A doua zi, ațipea ușor, doar după cîteva secunde de plîns. De atunci (metoda nu a durat mai mult de două-trei zile), Voichița nu ne-a mai sculat în toiul nopții, în mijlocul ciclurilor de somn, cum se întîmpla de regulă pînă la aplicarea metodei.
Cu Kira a fost și a rămas cu totul diferit.
Aurelia a vrut să o păstreze mai aproape de ea, să-i simtă căldura, ritmul respirației, să-i anticipeze nevoile, mai ales că, după părerea ei, metoda franceză ar fi înstrăinat-o pe Voica de ea. Șederea noastră la București a pecetluit cumva această decizie: schimbarea locului, spațiul mai mic, toate au predispus să acceptăm mai ușor această schimbare „conservatoare”. Dar Kira a fost de la bun început greu de domesticit. Pe cît de blîndă și cooperantă se arăta ziua, pe atît de haotică și rebelă se manifesta pe timp de noapte. Patul în care dormeau Aurelia și Kira (Voichița trecuse în patul meu) devenise un adevărat cîmp de bătaie. Cînd a apărut pătuțul pentru copii mici, împrumutat de Vasile, credeam că lucrurile se vor așeza de la sine. Dar n-a fost. Într-o dimineață, cînd am intrat în dormitorul Aureliei și Kirei, am văzut ceva ce și acum îmi stăruie periodic ca o imagine anti-utopică despre creșterea copiilor. Aurelia zăcea pe pat de-a lungul gardului pătuțului cu fața în sus, cu gura întredeschisă și cu o mînă băgată printre gratiile de lemn, Kira de partea cealaltă a gardului ținînd-o strîns în mînuțele ei dolofane. După ce am revenit la Chișinău, credeam din nou că restabilirea locului le va repune pe toate la loc. În realitate, Kira a rămas la fel de drăguță ziua și de nestăpînit pe timp de noapte. Aurelia a schițat o tentativă de a aplica „metoda”, dar de fiecare dată apăreau motive întemeiate care îi sabotau buna intenție. Nu vezi că suferă? Are crampe, grețuri, dureri de gît, dureri de măsea, febră, inflamații, erupții, diaree, cefalee, logoree sau vărsat de vînt. Și pînă la urmă o lua în patul nostru. Și o ia și acum, de cînd are varicelă. Așa încît Kira și-a făcut o obișnuință: atunci cînd nu plînge să o cheme pe maică-sa să o ia, vine singură, tîrșîindu-și picioarele prin sacul de dormit cu o abilitate de pinguin. Și pentru că eu nu pot să dorm lîngă ea – deși, de regulă, îmi protejez capul cu plapuma de pumnii ei aruncați de parcă din întîmplare – mă mut eu de bună voie în patul ei, un pat mai mic și mai puțin comod, firește, dar care îți dă suficientă liniște și protecție, pe care le-am pierdut în patul meu de origine.