Kira a rămas din nou acasă, de astă dată o poveste cu febră de 37,6oC (care va trece a doua zi la fel cum a și venit). Voichița e bucuroasă. Pentru că asta înseamnă că îi voi povesti din nou amintiri din copilărie. Să luăm sau să nu luăm mașina de la parcare? Păi dacă e cu amintiri, nu avem nevoie de mașină! Cu atît mai mult că e vreme frumoasă, cu ger și soare. Ne îndreptăm pe cărarea noastră preferată, cea care ne dă cel puțin o iluzie de cîmp într-un morman de asfalt și gheață. Și mă pun pe depănat amintiri.

Vineri seara am reușit în sfîrșit să ducem fetele la bunei, la Mugurel. Am vrut să o ducem pe Kira mai devreme, dar pentru că avea varicelă buneii au preferat să nu riște, nefiind siguri dacă au avut vreodată vărsat de vînt și deci dacă sînt sau nu imuni. Mi s-a părut un argument îndoielnic că n-ar fi avut vreodată așa ceva, dar le-am respectat rezerva.

Seara Voica ne-a destăinuit că la grădiniță i-a spus doamnei Luminița că niște fetițe din grupa ei au mîncat bomboane. Eu cu Aurelia am rămas descumpănite. – Și ce, adică, le-ai pîrît? Păi n-ai adus și tu niște bomboane într-o zi la grădiniță, pe care le-ai mîncat cu Iulia și cu Dașa? Dacă vei mai face așa, prietenele tale nu vor mai avea încredere în tine și vor ascunde de tine secretele lor. Voichiței nu i-au plăcut vorbele mele. A doua zi dimineața, ducînd-o la grădiniță, am vrut să-mi nuanțez punctul de vedere și i-am spus că uneori este bine să denunți anumite fapte rele pe care unii copii sau oameni mari le pot face, de exemplu atunci cînd bat alți copii sau cînd chinuie animale, cînd îi fac cuiva rău, într-un cuvînt. Dar atunci cînd mănîncă pe ascuns o bomboană, nu e mare lucru – nu fac rău nimănui, numai dacă nu ești invidioasă... Voica a fost de acord. Dar ca să schimbăm tema, ea mă roagă să-i povestesc, ca în altă zi, amintiri din copilărie. Fiind în pană de subiecte de povești, cu o zi înainte dimineața am început să-mi depăn amintirile din copilăria mea de pe strada Pirogov. I-am povestit la început despre un caz hazliu, de acum vreo 40 de ani, despre cum frate-meu a ascuns în debara niște dulciuri: bomboane, napolitane, apă dulce. Cînd tata i-a descoperit ascunzătoarea, l-a rușinat. Ca să fac povestea și mai instructivă, i-am povestit Voichiței că tatăl meu – bunelul ei, după ce a descoperit ascunzătoarea, mi-a dat 15 copeici ca să-mi cumpăr înghețată. Cînd fratele meu a văzut înghețata, a zis că vrea să se împartă cu mine cu dulciurile, doar dacă mă împart și eu cu el. Atunci tata i-a dat și lui 15 copeici pentru înghețată, cu condiția că nu va mai ascunde de alți membri ai familiei dulciuri în debara.

În acest moment, Aurelia doarme cu Voichița. Kira a adormit în patul ei, după cîteva tentative de a pătrunde și ea în patul Voicăi, lîngă mama. Ai zice că toată lumea se ceartă în casa asta pentru a dormi cu Aurelia. În afară de mine care m-am resemnat, pe semne, să dorm de unul singur. Pentru corectitudine, ar trebui să amintesc că ieri seara Aurelia se pregătea să o primească pe Voica în patul nostru conjugal, pentru că așa s-au înțeles ele, ca două prietene. Ei și, desigur, eu, mascul dominant ce mă aflam, m-am opus cu tărie, ba chiar și le-am dat jos din pat, la propriu. Și am zbierat că nu, nu și nu! Ei și atunci Aurelia și Voichița s-au retras supărate în camera copiilor. Pentru ca să mă explic ar trebui să spun că înainte de asta, Kira a bătut de cel puțin 15 ori în ușa bibliotecii, unde ne refugiem noi după ce adorm copiii pentru niscaiva muncă la calculator. De fiecare dată vroia și cerea ceva: apă (3 ori), la WC (de 3 ori), mîncare (de 2 ori), ca să-mi spună ceva (3 ori), ca s-o urc în pat / s-o învelesc (3-4 ori) și alte motive (n ori)... Bine, și Voica apăruse în cîteva rînduri, dar s-a potolit într-un sfîrșit, încît eram sigur că doarme. Cînd am venit și eu să-mi odihnesc mădularele după o zi agitată, o văd pe Voica în patul nostru, pe mijloc (și-a adus și perna), Aurelia încerca să-mi explice ceva. Ați înțeles că somnul copiilor și – prin ricoșeu – somnul părinților e un subiect sensibil în casa noastră.

Totul a început de fapt cu Voichița, acum cinci ani.

Moș Nicolae, Crăciunul pe stil nou, Revelionul, Crăciunul pe vechi... De fiecare dată vine un moș prea-bun, fabulos, care aduce daruri copiilor și uneori și părinților lor. Copiii au nevoie să creadă în Moș Crăciun, nu-i așa? Dacă le refuzi această credință e ca și cum le-ai fura copilăria. Aurelia este convinsă de asta cu tărie. Și face totul pentru a le perpetua credința din an în an. La primul crăciun al Voichiței am fost eu moșul. Apoi tatăl meu a preluat halatul roșu și scufia cu barbă albă. La cel de-al patrulea crăciun al Voichiței și la primul al Kirei, mi-a venit din nou mie rîndul. E curios că  atunci nici ea, nici Artiom – vărul eu, de Kira nici nu mai vorbesc, nu și-au dat seama cine se ascunde sub chipul bonom al bătrînului cu barbă albă și cu nas stacojiu. În acest an ar fi fost prea riscant s-o fac pe moșul. Voica a devenit perspicace din cale afară. Așa că Aurelia a convins un vecin să preia ștafeta costumului roșu. Și vecinul s-a descurcat de minune. Am salvat, se pare, și în acest an arhetipul bunicului darnic al tuturor copiilor. Chiar și așa, Voichița a detectat părul castaniu al vecinului sub peruca albă. N-a pus totuși la îndoială existența personajului, în genere. La urma urmei, cadourile împărțite cu dărnicie erau cît se poate de reale. Chiar și eu am primit ceva (un smartfon bengos) din sacul încăpător al bătrînului, spre surprinderea mea neprefăcută. Atunci mi-am dat seama că n-am luat în serios de ajuns acest ritual și n-am contribuit cu nimic la sacul moșului pentru Aurelia (doar cu o zi înainte a avut zi de naștere...). M-am lăsat din nou în grija ei, care și-a asumat în întregime întreaga sarcină. Chiar și darurile pentru ea însăși.

Cîteva zile mai tîrziu m-am scăpat cu vorba și i-am spus Voichiței: „telefonul pe care mi l-a dăruit mama”. Aici, Voica mă corectează prompt: telefonul ți l-a dat Moș Crăciun, nu mama! Chiar vrei cu tot dinadinsul să o faci să nu mai creadă [în Moș Crăciun] – mă admonestează Aurelia pentru gafa pe care am comis-o. M-am simțit ca un adult blazat și cinic, gata în orice moment să strivească corola de minuni a sărbătorilor de iarnă.