Voichița a stat acasă vreo 10 zile în șir. A tușit,
iarăși, din nou – am tot căutat ce are: răceală simplă sau alergie. Medici
pricepuți și analize scumpe. Acum știm cel puțin că nu e alergică. Doar își
pune la punct imunitatea. Și-a făcut deci o vacanță binemeritată. Cînd a venit
în sfîrșit ziua de a merge la gădiniță a zis că nu vrea, că e mai bine să stea
acasă. De ce? Pentru că tușește. Și drept dovadă a mai tușit o dată din gît. Cînd
eram mic îl întrebam pe tata cînd o să mai aibă zi de recreație (adică „zi de
creație”) – pentru că atunci cînd tata își lua „zi de creație” pentru a lucra
acasă, mă lăsa uneori să stau cu el. Și stăteam liniștit, zice tata – numai să
nu merg la grădiniță. Cînd am venit s-o iau marți seara de la grădiniță, stătea
lîngă doamna Maria, învățau o poezie. Voica abia de-și stăpînea plînsul. Iată
poezia: „Cînd departe sunt de-acasă / Simt ceva care m-apasă / Și de-odată îmi
dau seama / Că mi-i dor de tata, mama.” Nu e de mirare că Voica a empatizat cu
personajul liric. De fiecare dată cînd o iau de la grădiniță, îmi spune că i-a
fost dor de mine / de noi. E măgulitor, dar mă îngrijorează. O dată am lăsat-o
la cercul de desen și m-am dus să mă plimb pe afară, mai puțin de o oră. Cînd
am venit s-o iau, plîngea. Spunea că i-a fost dor. Și Aurelia a avut situații asemănătoare cu
Voichița. Cînd și cum s-a întîmplat că altădată atît de autonomă și de imună la
tot felul de spaime, Voica a devenit atît de atașată de prezența și afecțiunea
noastră? Oare nu i-o dăm destul altminteri? Sper că e trecător, ca alte
metehne.
Azi am dus-o pe Kira pentru prima dată la grădiniță
(publică) – în grădinița Voicăi. A acceptat cu ușurință, s-a dezbrăcat, și-a
luat jucăriile pregătite de acasă și s-a lăsat condusă de educatoare înăuntru –
la fel cum și Voica acum 2 ani acceptase ușor grădinița de la Chișinău, tocmai
pentru că avusese o experiență bună în daycare-ul de la Berkeley. Sper să nu se
simtă înșelată.