Mi se face rușine la cît de mult am neglijat acest jurnal: mai mult de două săptămîni! Dar între timp s-au întîmplat atîtea lucruri memorabile. După filmul pe care l-a făcut Aurelia despre anul 2017 în familia noastră, ne-am dat seama ce evoluție spectaculoasă a avut Kira în acest an. La început de an abia de putea să spună eu – mult timp spunea „ou” pentru a se desemna pe sine. Iar o vreme acesta a fost singurul cuvînt rostit de ea cap coadă, restul fiind compensat prin silabe dezarticulate, cuvinte ciuntite și multe emoții exprimate non-verbal. Acum are un discurs destul de coerent, un bagaj de cuvinte cuprinzător, cu niște întorsături de fraze de o sintaxă care te lasă visător. De exemplu, mai ieri ne întreba pe unul din noi: „îți amintești cînd...” – și aici urma continuarea frazei la timpul trecut. Puțin mai lipsea să folosească un mai mult decît perfectul. O fi învățat de la Voichița, care îi este acum și cea mai bună învățătoare. Iar Voica a descoperit în Kira un public ascultător, fidel și în plus un partener de joacă mult mai sofisticat decît orice jucărie (chiar și decît motanul Tom care știe să cînte și să imite sunete). Îmi amintesc cu greu ce comunicare bazică aveam cu Kira acum cîteva luni. Dacă va evolua și de acum încolo într-un asemenea ritm, la anul vom discuta filosofie.

Voichița a stat acasă vreo 10 zile în șir. A tușit, iarăși, din nou – am tot căutat ce are: răceală simplă sau alergie. Medici pricepuți și analize scumpe. Acum știm cel puțin că nu e alergică. Doar își pune la punct imunitatea. Și-a făcut deci o vacanță binemeritată. Cînd a venit în sfîrșit ziua de a merge la gădiniță a zis că nu vrea, că e mai bine să stea acasă. De ce? Pentru că tușește. Și drept dovadă a mai tușit o dată din gît. Cînd eram mic îl întrebam pe tata cînd o să mai aibă zi de recreație (adică „zi de creație”) – pentru că atunci cînd tata își lua „zi de creație” pentru a lucra acasă, mă lăsa uneori să stau cu el. Și stăteam liniștit, zice tata – numai să nu merg la grădiniță. Cînd am venit s-o iau marți seara de la grădiniță, stătea lîngă doamna Maria, învățau o poezie. Voica abia de-și stăpînea plînsul. Iată poezia: „Cînd departe sunt de-acasă / Simt ceva care m-apasă / Și de-odată îmi dau seama / Că mi-i dor de tata, mama.” Nu e de mirare că Voica a empatizat cu personajul liric. De fiecare dată cînd o iau de la grădiniță, îmi spune că i-a fost dor de mine / de noi. E măgulitor, dar mă îngrijorează. O dată am lăsat-o la cercul de desen și m-am dus să mă plimb pe afară, mai puțin de o oră. Cînd am venit s-o iau, plîngea. Spunea că i-a fost dor.  Și Aurelia a avut situații asemănătoare cu Voichița. Cînd și cum s-a întîmplat că altădată atît de autonomă și de imună la tot felul de spaime, Voica a devenit atît de atașată de prezența și afecțiunea noastră? Oare nu i-o dăm destul altminteri? Sper că e trecător, ca alte metehne.

Ieri seara m-am întors de la Paris, unde am participat la un eveniment important cu oameni importanți. Le-am pregătit fetelor surprize – la toate: set cu agrafe de prins părul în formă de Hello Kitty pentru Kira (poate o să-i placă în sfîrșit să-și prindă părul? – e, totuși, cu mau...), set cu inele cu pisici și iepuri pentru Voichița – și-a făcut o feblețe precoce pentru bijuterii, săpune parfumate cu lămîi, măsline și verbină pentru Aurelia. Și, desigur, Camambert și Bleu d’Augur – astea-s pentru mine. Mi-a părut la un moment dat rău că nu le-am luat un lego sau ceva care să le dezvolte abilitățile de a construi, de a crea și de a face conexiuni. Am preferat, ireflexiv, să le iau cadouri „de fete”, care s-ar bucura de un succes sigur. Și s-au bucurat. În schimb, ele mi-au pregătit surprize mai inteligente. Voica mi-a pregătit un clit de scrisori și felicitări cu multe inimi și „tata te iubesc”. Kira e la bunica Maria. Iar Aurelia a mai făcut un film de familie: 2016, despre viața noastră la București și apoi din nou la Chișinău. E minunat cîte lucruri frumoase am reușit să facem împreună într-un an. Doar un an în urmă, dar suficient ca să ne facă nostalgici. La anul vom fi, sper, nostalgici la filmul 2017.   

O întreb pe Voichița dacă vrea să meargă să o vedem pe bunica Margareta la spital (i s-a făcut rău azi, după ce a fost la Voica la matineu, cu bunelu’). Se uita cu Kira la desene animate despre Bobiță și Buburuză. „Nu, trebuie să mă culc la 9, nu mai tîrziu.” Am înțeles, deși nu era decît ora 17.00. După ce s-au terminat desenele, mai exact cînd Aurelia și-a recuperat telefonul, am mers la bunica. Se simțea rău. Voichița, în schimb, a transfigurat-o. Zicea că „bunica era foarte frumoasă, așa cum e întotdeauna”.