luni, 4 septembrie 2017

Azi Voichița a fost cu totul specială. Adică a fost exact ea însăși, doar că într-o ipostază în care n-am mai văzut-o de mult. Cred că de pe vremea cînd, acum vreo 2-3 ani, ne plimbam prin Berkeley și San Francisco. Ca și atunci, probabil, m-a întîlnit alergînd, mi-a reproșat că n-am venit la cinci, mi-a spus că a rugat-o de cîteva ori pe doamna Maria să mă sune ca să vin mai repede... Mi-am cerut scuze – am fost la sport, Voichița, dar m-am grăbit cît am putut... Apoi am urcat pe bicicletă – ca pe vremuri, de pe Cragmont Avenue – și ne-am rostogolit la vale, pe Miron Costin, vorbind și cîntînd în voie. În drum spre casă am strîns frunze enorme și păstăi lungi dintr-un copac decorativ, ca să le dăruim mamei. Am cumpărat cepe de 12 lei, exact cît am avut în portofel, motiv pentru care n-am mai luat nimic altceva: nici măcar un suc sau un Barney. O dată intrată în casă, Voichița a rămas aceeași: veselă, bine dispusă și în același timp cooperantă și autonomă (adică, așa cum n-a mai fost de ceva vreme). A desenat liniștită în camera ei – asta cred că o să-ți placă și ție, îmi zice, aducîndu-mi un desen cu mine cu chip voios și cu doi boboci de fetițe prin părți (după un model mai vechi, pus pe post de imagine de profil pe Facebook). Am citit împreună patru povestiri „la telefon” de Gianni Rodari. A apreciat mai ales „Ploaia din Piomino” – o poveste foarte scurtă, dar densă, despre o ploaie cu bomboane, în care fiecare copil își putea culege bomboane cît îl încap buzunarele. Apoi, am ales să citesc o poveste despre un tip căruia i-a fugit nasul, în semn de protest pentru că stăpînul său se scobea mereu în el cu degetul. E povestea pe care și tăticu mi-o povestea cîndva, în diverse variante, ca să mă dezvețe de același viciu. M-am tot întrebat de ce e Voica azi altfel, adică ea însăși? Poate pentru că a fost la grădiniță, după o vară de vacanțe? Îmi aduc aminte ce plină de voie bună și seninătate era ea după ce o luam de la day care, în Berkeley. Sau poate pentru că s-a redescoperit din nou pe sine, așa cum a fost înainte să vină Kira, cea cu care a trebuit să împarte de atunci încolo și bune și rele, și poznele, dar și afecțiunea părinților? Oare cum se simte Kira acum la bunica, fără Voica, în care se privește mereu ca într-o oglindă?