Am lăsat-o pe Kira la bunica Maria cam o săptămînă. Între timp, pe un
sfîrșit de săptămînă prelungit am dus-o și pe Voica la ceilalți bunei. Așa că
am rămas cîteva zile singuri singurei și din capul nostru: adică am muncit pînă
am dat cu botu’. Kira pare că a avut o ședere armonioasă la bunica. Din spusele
bunicăi, a stat mai mereu pe lîngă ea, o învăța de una, de alta (între altele,
să pună zahăr în bucate, nu sare, să danseze, să fotografieze și să pronunțe
corect cuvintele). Pe skype se arăta, la fel, mai degrabă veselă și împăcată.
Și totuși, părinții ei nu se prea simțeau în apele lor și îi tot promiteau că
vin cît de curînd și o iau acasă. Cînd într-un sfîrșit au venit și au
întrebat-o dacă vrea să rămînă la bunica (fără să-i ofere alternativă), a spus:
da... Și bunica s-a arătat dispusă să mai stea cu nepoata o săptămînă. Duminică
dimineața, după micul dejun, am mers cu Kira la pădure, în poiana noastră de la
rîpă, care între timp s-a lărgit, pe cînd drumurile s-au îngustat, iar unele au
dispărut cu totul în urma calamității (zăpada umedă din aprilie). În drum,
Aurelia i-a dat Kirei să ducă o pungă cu bombonele cu stafide, ca să meargă
cuminte. Kira n-a mai răbdat pînă la poiană, după cum a fost înțelegerea, ci a
găurit-o, iar prin gaură le scotea una cîte una și le băga în gură. Prin gaură,
bomboanele au căzut însă mai toate jos și, pînă am ajuns în poiană, Kira nu rămăsese
mai cu nimica... Cel puțin, la întoarcere Kira va ști drumul spre casa bunicăi,
dacă părinții ei se vor încumeta să o lase în pădure. N-am lăsat-o în pădure, bineînțeles,
dar am hotărît să o mai lăsăm o săptămînă la bunica, dacă tot asta vor, ambele.
În timpul somnului ei de amiază, am aruncat bagajele în mașină și am plecat.
