Luîndu-mi o pauză de la lucrul meu foarte
important, am mers cu un coleg pe strada Eremia Grigorescu (nu mă întrebați
cine e), care e o stradă foarte importantă, pentru că pe ea se află teatrul Țăndărică.
M-a învăluit deodată o duioșie pentru acel loc și pentru întregul oraș. Ah,
cîtă satisfacție și voie bună ne-a dăruit acest lăcaș, nouă tuturor și mai ales
Voichiței! După spectacol, mergeam de fiecare dată în Grădina Icoanei. Ai spune
că în acel parc s-a oprit timpul într-o zi de duminică dimineață. Soarele
lucește discret, iar umbrele lăsate de frunzele copacilor ne joacă pe față ca
niște copii sprințari. După ce ne săturăm de joacă și hîrjoană, trecem strada
și citim afișele la Bulandra. Îmi zic că vom merge neapărat la unul din spectacole. Cu mama. Și cu mine! Da, Voica, și cu tine. Iar Kira nu va merge, pentru că e
mică. Kira e mică, într-adevăr, dar ea va merge poate, într-o zi de duminică, cu
tine, la Țăndărică. O iau de mînă și mergem fără grabă pînă în parcul de vizavi.
Parcul Ioanid. E greu să reziști tentației de a întîrzia cît mai mult timp în acel
parc, să probezi toate leagănele și toboganele. Dacă ar fi fost Aurelia, i-ar fi luat
Voicăi o înghețată. Pe care ar fi mîncat-o de-o parte, complice, pentru ca să
nu ne stîrnească și nouă pofta, căci Kira n-are voie – ea tușește... Colegul mă
întreabă dacă vreau să mergem într-o cafenea, Home. Mai potrivită denumire nici că
se putea găsi. Sweet home...
