jurnal de tatic

În ajun de paști am vopsit ouă cu coji de ceapă și le-am încrustat cu frunze de cucută (cuctă, cum se mai spune pe aici, prin părțile socrilor). După obicei, în dimineața paștelui copiii s-au spălat pe față cu un ou roșu – de voie bună și cu unul alb – de sănătate, și cu bănuți – de bani mulți. Experiența vopsitului și spălatului cu ouă i-a marcat de-a binelea pe copiii mei, mai ales pe Kira. Atît de mult încît și-a zugrăvit propria față cu ojă de unghii în culoarea ouălor de paști. Într-o clipă, am apucat-o de aripă (de îngeraș), am zburat cu ea la baie și am tot spălat-o abundent cu apă –  de voie bună și de sănătate. Cînd am văzut că deschide ochii și se uită focalizat la mine, am răsuflat ușurat. Oricum, rămase o vreme pătată pe față cu roz bombon. Așa cum obișnuiește să-și spună „ou”,  adică eu, ne-a fost în grijă că toată aceste tradiții de paști să n-o lase pînă la urmă cu sechele.

Vizitele la bunica de la Căușeni au un preț, între altele, acela că trebuie să dormim claie peste grămadă – cu un copil între noi. Cea mare și-a rezervat din timp un loc în patul bunicii, așa că nouă ne-a căzut norocul să dormim cu Kira. Nu știu dacă ați văzut vreodată cum doarme o morișcă după o zi de acțiune intensă... Aurelia s-a retras prima „de-a picioarele”, iar după puțin timp și eu. A trebuit sărmanu’ copil să se aciueze între două perechi de foarfece. Dar, ca în acel joc de copii, foarfecelor le-a venit de hac o piatră mică și tare...  Spre dimineață, ne-am trezit sleiți, ca după o luptă grea. Kira în schimb părea în formă și bine dispusă. Tata!... Mama!... Și de la capăt.