Cu Voica, ieșim din curtea grădiniței. Ca să leg capăt de vorbă, o întreb ce a făcut azi la grădiniță.

- Ce, nu știi? Ce facem și în fiecare zi.

- Și ce anume faceți în fiecare zi?

- ... Nu-mi aduc aminte...

Rămînem singuri cu Voica, după ce mama pleacă la Iași, pe cînd Kira e la bunei. Facem dezordine, apoi curat. Facem mîncare, apoi mîncăm – mai ales eu. Ne plimbăm pe afară, la pădure.

Afară, Voica se dedă unui exercițiu de cruzime aparent gratuită: omoară un gîndăcel vaca domnului, răzîndu-l cu talpa pantofului de asfalt. După care rîde frenetic. O malițiozitate de demiurg capricios – să-și arate că e cea mai puternică, că poate cruța și lua viața oricărei gîngănii. Încerc să-i stimulez empatia: și dacă cineva mai mare decît tine te-ar strivi așa de asfalt, ți-ar plăcea? Nu, dar cine să...? Are cine. Nu sîntem noi cei mai grozavi pe lume...

Vocabularul Kirei (I)

Mama – e mama;

Tata – e tata;

Apa – e apă;

Ou – e oul,

Ou – e „eu”,

Da – e tot da...

Mo – nu...

Bo, cu variații: bombo..., mai nou: bomboa... e, da, corect: bomboană;

Mba – în brață;

Na – adică na, ia;

ama/ ata... pronume posesive: a mea, a ta;

ata – asta;

ai – aici;

u-tata – huța-huța, adică scrînciob / leagăn, sau dă-mă huța;

Întata – încă o dată...

(va urma)

Cînd Voica m-a întrebat de ce nu mănînc carne, n-am reușit să-i explic partea argumentului cu „mîncarea sănătoasă”, dar a înțeles mai bine cînd i-am spus că mi-e jale de animăluțe. Cînd m-a întrebat un adult de ce nu mănînc carne, argumentul cu mila de animale a părut mai puțin credibil, în schimb acela despre „alimentația sănătoasă” a trecut mai ușor.

O iau pe Voichița de la grădiniță și mergem spre casă. E partea cea mai frumoasă a zilei. În drum îmi spune că vrea să strîngă buburuze. Nu găsește nicio buburuză, dar găsește un gîndac mort. Tot ceva.
- E o vacă a domnului - mă anunță ea atotștiutoare. Știi că la vaca domnului se mai spune și soldățel?
- Da, cred că da, admit eu...
- Soldățel frumușel!... Unu, doi, un’ doi...
- Știi că și bunelu' a fost soldat? - o întreb eu, amintindu-i de fotografiile cu bunelu în uniformă militară.
- Da, știu. Doi soldăței!!! - strigă ea veselă.
- Unde? Cine? - mă arăt eu nedumerit.
- Doi soldăței: bunelu' și gîndacul.

Muci, tuse, vomă, tumbe cu căzut în cap, certuri, plînsete, urlete, nechezături, dureri de urechi - ele și noi, Ce ai zis?!, Nu mai sînt prietena ta!, Minimax, Duck TV, Voica, închide o dată televizorul!, rîs cu plîns, șantaj emoțional, jocuri, dragoste, voie bună etc. etc. Toată lumea așteaptă ca pe o mană week-endul. Noi, mai puțin... De ce? Pentru că sînt două zile de full time job. Dar vine și lunea într-un sfîrșit și odată cu ea - raslabonul... Azi e lu-u-nea!!! - îți vine să-i tragi, frate, o cîntare peste vale.

Frate-meu îmi zice că, de cînd are copii mici, nimeni nu-i mai cheamă în vizită. Dar noi am observat și altceva, că nimeni nici nu vrea să-ți vină în ospeție, chiar dacă-l chemi. Azi avem salată cu somon și alivancă, dar V. așa și n-a mai venit. Și îl poți înțelege. Puțini rezistă, în afara părinților, asemenea batjocură și umilință. Dar lasă că vine lu-u-u-nea...  

Ieri am provocat o scenă de gelozie, din vină proprie, desigur. Cum a fost? O iau seara pe Voica de la dansuri. Acolo, de – copii, se prinde a întinde de tricou cu prietena ei Iulia. Îi smulge cu forța din mîini o etichetă de sticlă de apă minerală și, bucuroasă de ispravă, îi și face în ciudă: nea-nea-nea-nea-nea... Iulia în lacrimi. Încerc să-i spun Voicăi că nu e bine ce face. Ea nici să-i pese. Atunci, nu mă gîndesc mult și îi promit Iuliei ceva în schimb, ca s-o consolez. Pipăi ceva în geantă și scot o bucată de felicitare de Sf. Valentin. Iulia jubilează. Voica, în schimb, își întoarce zîmbetul pe dos. Îmi dau seama că am făcut-o lată și încerc s-o iau și așa și așa. Ofensată. Îi spun de ce am făcut asta: pentru că ea i-a luat Iuliei lucrul ei și atunci eu i-am oferit ceva în loc... Neconsolată. Tu o iubești pe Iulia, nu pe mine! Și izbucnește în plîns. Înțeleg că e grav și încerc să o asigur că nu e adevărat, că o iubesc doar pe ea (și pe mama ei). O conving să o ajut să se îmbrace și mergem. Nu ajută nici „împăcare, împăcare”, nici povești improvizate, nici întrebări iscoditoare. E boicotul tăcerii. Așa mă ține pînă acasă. Aici mă pîrăște mamei. Aceea mă dojenește. Iar eu mă îmbufnez la rîndu-mi... Pînă ne împăcăm.

Kira a învățat să spună da și nu. Niște cuvinte care valorează cît o mie. Alfa și omega ale comunicării interumane – axe pe care se ține carcasa de sens a întregului univers. Totodată, sînt cuvinte dialogice prin excelență, întrucît nu pot reprezenta decît răspunsuri – clare, univoce – la întrebările celuilalt. Kira, vrei lapte? – Da... Kira, mergem la culcare? – Mniu! Nu le-a învățat pe ambele odată. La început spunea la toate da, chiar și atunci cînd mergea împotriva propriului interes, și ne bucuram că e o fire atît de pozitivă și afirmativă. De la o vreme, însă, a prins a spune Nu cu tot mai multă încredere, profitînd de puterea – fie și nihilistă – a acestui cuvînt. Ne-am zis că ia uite ce personalitate!

Aurelia a învățat-o pe Voica să folosească telecomanda la TV. Și o folosește cu succes. Într-o seară, auzim din bucătărie hîrjonelile Voicăi în hol. Mi se pare ciudat, pentru că Voica nu rîde de obicei la desene animate. Hîrjonelile continuă. Mă duc curios să văd ce se întîmplă. Văd și îmi piere glasul. Mă retrag în debandadă și o las pe Aurelia să salveze situația. Merge să vadă, dar o apucă și pe ea panica. Îi ajunge totuși tărie de caracter și prezență de spirit să mute canalul la Minimax. Din acel moment, întrebările Voicăi n-au întîrziat. Ce-i făcea nenea lu’ tanti? Și tu tot îi faci asta mamei? Și au continuat o vreme, izbucnind în locurile cele mai incredibile: în troleibuz, la grădiniță, la magazin... Nu pot spune că mă prindeau nepregătit. M-am pregătit temeinic, pe îndelete. Mi-am făcut tema... Îmi ziceam că n-am ce ascunde, acum sau mai tîrziu tot acolo. Fără să intru în detalii, firește... Dar de fiecare dată cînd mă întreba, era un loc și un moment teribil de nepotrivit. Tot mama ei m-a salvat de la această lecție de viață jenantă. Cînd vine vorba, ea îi spune că, vezi tu, în mod normal așa ceva nu se face – decît poate Langoașa și Terchea-berchea. Tata nu face așa ceva... A, da, pentru că tata e educat - conchide ea înțelegătoare. După această poveste de pomină, am setat TV-ul pe parental control, încît pînă și nouă ne-a fost greu apoi să-l resetăm la loc. Dar din acel moment, Voica a devenit parcă mai circumspectă asupra tot ce se petrece în dormitor, iar într-o zi a insistat să doarmă cu noi la amiază. Și cînd mă gîndesc că ce-a văzut n-a fost, în fond, mare lucru. Putea fi și mai dihai pe acel canal. Întîmplarea a menajat-o. Mai ales pe noi...   

Azi Kira a reușit să ne smulgă din toropeala rutinei zilnice. Intră în baie, căutînd de parcă ceva în neliniște. Îi remarc agitația și mă grăbesc să-i propun oala, nu foarte convins. Acceptă cu ușurință, spre surprinderea mea. Voica se oferă să se screme în fața ei pentru a-i grăbi ușurarea. Și reușește! După ce vedem conținutul oalei, izbucnim cu toții într-o transă de bucurie prelungită. Bravo, Kira! Bravo! Ești cea mai bună!! Uraaaa! Pînă și cățelușul de pluș, aruncat pe podea, cu fața de regulă cam bleagă, acum pare că se bucură și el frenetic. Kira nu-și dă prea bine seama la început ce se întîmplă, dar se pătrunde repede de conștiința propriei valori. Iar căcățelul ei se înalță spre ceruri din gaura oalei ca o piramidă maiașă.

Am descoperit prima derivare semantică a cuvîntului tata în graiul Kirei. Am făcut azi o plimbare lungă prin pădure. Cînd ea mă conducea pe unde vroia ea, cînd eu pe ea. Într-un sfîrșit ajungem la bara fixă de la margine. Mă trag de cîteva ori, dar nu ajung să termin pentru că vrea și ea. O sprijin de fund și o ridic pînă se agață cu mîinile de bară. Se ține vreme de cîteva clipe și apoi cade ca un fruct copt drept în brațele mele. O animă atît de tare încît îndată îmi cere să repet: ta... ta-ta și ridică mîinile spre bară cu un rîset scremut, anticipînd excitația căzutului în brațele tatei. O aburc din nou. Îmi cade iarăși în brațe și ta... tatatata, rînjind de plăcere... 

O primă zi de primăvară cu totul deosebită. Toți și-au pregătit din timp mărțișoare. Voica pentru mama,tata, Kira, bunica, bunelu, bunica, doamna Olga, doamna Maria, domnișoara Ecaterina, Dașa, Iulia, Francesca... Mama pentru tata, Kira, Voica... Tata pentru mama... Kira... n-a avut niciun mărțișor. Un mic incident perturbă echilibrul pregătirilor. Tata își cumpără un costum sportiv din shorts și tricou de la o marcă autohtonă căreia a vrut să-i dea un credit din considerente de patriotism economic. Mama îi atrage atenția că respectivul costum îi stă aiurea și trebuie să-l întoarcă de unde l-a luat. Tata are o idee mai grozavă – să-l schimbe pe un tricou-cămașă pentru femei cu ornament în stil mărțișor. Disdedimineață un nour de excitare și complicitate în aer. Voica și mama uneltesc ceva mărțișoare. Tata se înfățișează cu cămașa-mărțișor. N-o să port asta, nu e clar? – îi replică mama. Te rog să o dai înapoi... Nu vreau să port tricouri doar pentru casă și mers la grădiniță. Vreau niște haine normale, pe care să le port cu plăcere cinci ani. Tata cu Voica rămîn mască. Kira încearcă să-și desprindă mărțișorul cu putere. Lasă mărțișorul, Kira! De ce rupi rochița, Kira?! Tata îi dă singurul său mărțișor Voicăi – ea e cea mai bucuroasă de mărțișoare. Apoi își ia mobilul, se duce la WC și pornește zgomotos aeresitoarea. Cînd iese din WC, Voica îi șoptește că mama vrea să probeze cămașa-mărțișor. O îmbracă. Ți-ar plăcea să mă vezi așa? Nu vreau să te văd cu fața asta, cu siguranță. La micul dejun, Kira încearcă din răsputeri să se elibereze din scaunul ei de bebe. Voica trage de timp cu tartinele în față, apoi își uită pastilele pe masă. Tata bagă în el cu poftă brînză de vacă și colțunași leneși ca să-i ajungă proteine pentru sport. Mama rămîne fără mărțișor. Spre seară, tata și Voica apar în cadrul ușii cu un buchet de flori galbene ca un soare. O primă zi de primăvară cu totul deosebită.