Mergem pe drum cu Voica, de la grădiniță spre casă. Felinarele ne luminează calea și umbrele se mișcă cadențat, cînd în față, cînd din spate. Voica mă întreabă la un moment dat: „Tata, da’ unde pleacă [dispar] umbrele noastre?” 

Zilele trecute, Voica îmi spune că își aduce aminte de America, cum se juca la terenul de joacă și altele. Eu o întreb mirat ce anume își mai aduce aminte. Îmi zice că își aduce aminte de David și de casa lui... Și apoi îmi spune că își aduce aminte totul din filmul ei. Îmi dau seama că amintirile ei sînt preluate din filmele pe care le-a făcut Aurelia despre noi și despre ea. Un fel de pharmakon al uitării, cum ar veni...

***

Ieri Aurelia a plecat la Iași, cu doctoratul său. Voichița zice că-i e dor de mama. Dimineața observ că are pe pernă oglinda Aureliei, dar, grăbit fiind, trec acest lucru cu vederea. Cînd ne încălțăm, Voica îmi spune că a dormit cu oglinda mamei. Mă uit la ea zîmbind. Ce, ai vrut și tu să dormi cu oglinda mamei? – mă întreabă ea iscoditor. Într-o altă seară cînd mama ei plecase la Iași, Voichița își luă cu ea un ciorap de al ei de lînă și adormi cu el la piept.

***

În fiecare seară îi cînt Kirei Somnoroase păsărele pe post de cîntec de leagăn. A devenit un adevărat ritual. Cu timpul am început să mă dedic cu tot mai mult suflet acestei sarcini. Încep chiar să experimentez diferite tonalități, uneori mai și improvizez linia melodică. Cînd ajung la Trece lebăda pe ape, Kira trage un căscat, invariabil. Pînă la urmă, acest cîntec de leagăn a devenit și pentru mine un exercițiu de descrețire a frunții.

***

Voichița află de la mine că Aurelia pleacă la Iași pe cîteva zile și începe a se smiorcăi că „O să-mi fie dor de mama...”. Ca s-o consolez, îi spun că o să-i pregătim o surpriză la întoarcere. Convenim să confecționăm un copac din hîrtie, iar în fiecare crenguță să punem cîte un motiv pentru care o iubim pe mama (puțin inspirat din cadoul pe care mi l-a făcut ea și Aurelia de sfîntul Valentin). În prima zi, rămasă acasă din cauza răcelii, taie, desenează, lipește... copacul. Azi cînd vine Aurelia, îi spun la grădiniță noutatea. Au, a venit ma-ma! – se bucură ea din toți rărunchii. Dar mama a spus că vine în cinci zile... – îmi zice ea, schimbînd tonul. Iar noi n-am reușit să facem copacul!... 

Cînd o iau dimineața pe Kira din pătuțul ei, după ce ne cheamă plîngînd, o salut și vorbesc cu ea în șoaptă: „mergem să facem un lapte?”  Îmi răspunde și ea în șoaptă în păsăreasca ei.

***

Seara servim o cină romantică, cu flori, șampanie și... pește prăjit cu mămăligă și brînză de oi. E ușor să faci cină romantică într-un restaurant select din oraș, doar tu cu iubita / iubitul. Ia să încercați să faceți o cină romantică cu doi copii mici: unul abia termină de mîncat, altul vrea să-i cureți peștele de oase; unul după ce-i dai drumul se plimbă pe sub masă, celălalt vrea să-ți soarbă ultima picătură de șampanie etc. etc. Sparg balonul în care se ascund motivele pentru care „Te iubim [pentru că...]”. Apoi, am spus și eu pentru ce... Iar de sus cîntă domol un vals de Doga și împrăștie iubire ca niște petale mărunte de trandafir. 

N-am mai scris de mult. Mă gîndeam că s-ar putea să se epuizeze la un moment dat momentele „memorabile”, că se vor termina vorbele de duh din gura Voicăi și a Kirei și atunci ce o să mai scriu în jurnalul copilăriei? Am decis să scriu totuși observații cotidiene, un jurnal adevărat, nu neapărat lucruri haioase sau extraordinare.

***

În drum spre grădiniță, Voica mă întreabă – de fapt, mă mai întreabă, pentru că a mai făcut-o acum ceva timp – „tata, nu-i așa că... în țara unde e bunica Maria trăiesc numai bătrîni?”. Nu, cum așa? – îi răspund eu. Da ce, Maria, nanu Viorel, nana Liuda sînt bătrîni? Și-apoi, ce crezi că la Chișinău nu sînt bătrîni? 

***

Azi, cînd am luat-o de la grădiniță, Voichița a fost cam dificilă (dacă nu chiar obrăznicuță de-a dreptul), cel puțin în percepția mea. N-a vrut să-și încalțe ciorapii, zicea că n-ajunge (din cauza scurtei). M-am ambiționat și eu, ca s-o încurajez să fie mai autonomă. I-am zis că dacă nu poate, să nu-i încalțe. S-a descălțat de ciorapul pe care tot încerca să și-l încalțe. În drum spre dansuri, zice că îi e frig la mîini (cu o zi înainte își pierduse o mănușă și n-a vrut să îmbrace mănuși din diferite perechi). Le pune în buzunar. Îi propun să i le iau în mîinile mele să i le încălzesc. Se vede că nu a înțeles ce vreau să fac și îmi spune, cum îi este în obicei (probabil moștenit de la grădiniță): „lasă-mă-n pace!”. M-am supărat și i-am spus că dacă îmi mai spune așa, mă întorc și plec în pacea mea. Și atunci ea îmi spune: și atunci eu o să vin după tine! Uneori, are o abilitate mai mare de a remedia conflictele decît mine.

***

Mîine e sf. Valentin și, așa cum a intrat în obicei peste tot în est tot de vreo 20 ani, caut să-i fac o surpriză Aureliei. Îi cer sfat Voicăi ce să-i iau. Ea îmi spune: o floare și... un desen. Desen n-o să-i pot face așa frumos ca al tău, Voica. Dar o floare o să iau neapărat. Am mers la magazinul Fourchette și am cumpărat: ciocolate Rifero (cu prune uscate și nuci) și o șampanie Cricova „Grisecco”. Voichița întreabă, ca de regulă, dacă nu-i iau și ei ceva. Mi se înmoaie inima (în alte zile rezist) și îi iau un kinder surprise, cu condiția că i-l dau mîine dimineață, de sărbătoare. Acceptă. Îi luăm și Kirei o ciocolățică mică. Apoi trecem strada, mergem la chioșcul de flori și cumpărăm un trandafir. Mă înțeleg cu Voica să nu-mi denunțe surpriza – anul trecut nu s-a ținut de cuvînt și i-a spus Aureliei că eu îi pregătesc o surpriză, deși eu o rugasem foarte mult să nu-i spună nimic pînă dimineață.  Cînd ajungem acasă, Voica o anunță pe mama: „Noi am cumpărat de la magazin doar lapte și smîntînă!” – și se uită complice la mine. Aurelia nu mai pune întrebări jenante.

Azi dimineața m-am simțit rău: amețeli, grețuri... Probabil sportul (de două săptămîni merg la sală) mi-a perturbat puțin echilibrul metabolic, mai știu eu? Sau poate o fi fost vezica biliară? În orice caz, mă lua cu amețeli și mi-am revenit abia după vreo oră, după ce băusem ceai și mîncasem fructe. După ce mi-a trecut cu totul, Aurelia îmi mărturisește că iar i s-a șubrezit fundamentul încrederii în mine ca despre un om fără nicio problemă de sănătate, în care te poți bizui în toate situațiile...

La fel, săptămîna trecută, într-o noapte am avut un coșmar, visam că mă băteam cu niște băieți de cartier – mi s-au activat niște frici de adolescent, se vede (cu o seară înainte ascultasem Carla’s Dreams, Azi e vinerea și altele...). În somn, încercam să strig, să articulez ceva, dar nu reușeam. Așa cum m-am și auzit eu însumi în somn, scoteam niște sunete dezarticulate. Sunetele astea de ventriloc, scremute în tăcerea nopții, au pus-o în gardă pe Aurelia, care m-a trezit imediat. După cum mi-a spus, i s-a cam șubrezit încrederea ei oarbă și nespusă că aș fi un neînfricat, o stană de piatră în apărarea familiei.   

Azi Aurelia i-a promis Voicăi că va merge cu Kira la grădiniția Kirei, iar seara i-a spus o poveste în care ea merge cu sora ei de mînă la grădiniță. Azi dimineață, Voica se trezește și ne anunță că va merge cu Kira de mînă la grădiniță, singure. Am rîs, dar am zis că povestea e poveste, iar eu nu pot să le las singure, pentru că afară sînt multe mașini, e lunecos pe jos și Kira vrea să fie luată în brațe. Nu s-a lăsat înduplecată. Mi-a permis să merg doar pînă la scări. Mai departe mergem noi singure! – îmi declară ea. La scări, am venit și eu după ele, mai ales că dintr-o parte și din alta veneau mașini. Nu, du-te acasă, eu mă duc cu Kira!... Pentru că se apropia o mașină, am luat-o pe Kira în brațe și am pornit spre grădiniță. Voica trage atunci un bocet de zile mari. Nicio explicație n-a consolat-o. Pînă la grădiniță s-a liniștit.

Obișnuiesc să merg la WC cu telefonul mobil. Mai citesc ceva știri sau o bîrfă pe Facebook. Seara mă scoate Voica cu bătăi de pumni în ușă, zice că se scapă. A trebuit să mă grăbesc. Cînd ies, Voica ma întreabă, sărind de pe un picior pe altul: unde e telefonul meu [de jucărie]?!...