vineri, 20 octombrie 2017

Aurelia a fost sunată de educatoarea de la grădiniță. I s-a spus că Voichița a fost mușcată de piept de o albină (pînă la urmă s-a adeverit că era viespe). A fost întrebată dacă poate să-i dea un medicament anti-alergic la punctul medical. Voichița ar fi atenționat educatoarele că este o viespe sub pat, dar ele au crezut că fata le păcălește, ca să tragă de timp, să nu doarmă. Pînă la urmă, Voica a avut dreptate: pericolul a fost real. Iar educatoarele nu i-au luat în serios fricile, care s-au adeverit întemeiate. Mai mult, cînd Voichița se apăra de viespe, ceilalți copii ar fi rîs, din spusele Voichiței. Încerc să-mi aduc aminte cîtă empatie aveam eu față de fricile și suferințele altora pe cînd eram și eu de vîrsta Voicăi.

miercuri, 18 octombrie 2017

Într-o zi de marți dimineața, Voichița n-a mai vrut să meargă la grădiniță. În ruptul capului. A zis că vrea la bunica și gata. N-a vrut să se scoale din pat pînă nu-i promitem că-i satisfacem dorința. Eu am fost neclintit. Cum așa, să nu mergi la grădiniță? Poate nici eu să nu merg la lucru, la ULIM? Da ce? O să fac ce vreau... Voi din ce-o să trăiți atunci? (De parcă am trăi din ce cîștig eu la universitate, dar vorba vine...) Aurelia m-a tras de o parte și-mi spune că hai s-o lăsăm azi acasă. Vorbesc eu cu ea să stea cu Kira, să nu se uite mult la televizor... – îmi zice. N-am fost foarte satisfăcut de decizie, dar am dat din mînă. Și le-am spus că e OK, dar nu sînt deloc de acord. Pentru că în viața asta nu facem doar ce vrea mușchii noștri. Aurelia zice că așa o ajutăm să crească personalitate. Dar eu i-am zis că așa o încurajăm să fie arbitrară, să nu ține socoteală de ceilalți și de ordinea lucrurilor. Dar poate că a fi personalitate este și a fi puțin și măcar din cînd în cînd arbitrar? În orice caz, în această zi Voichița n-a fost deloc o persoană ușoară. A fost o povară dublă, pentru că și Kira a devenit mai greu gestionabilă. Și-au făcut de cap cum au putut. Ai să mai vezi tu să stai acasă! La paștele cailor! Așa îi spuneam noi. Și a înțeles. Cel puțin a doua zi, a acceptat să meargă la grădiniță fără crîcnire. Poate că a înțeles și ea avantajul respectării ordinii lucrurilor – adică a ordinii instituite de cei mari. Așa sper eu.

marți, 10 octombrie 2017

Azi ar fi trebuit să fiu la o conferință la București. Am și bilet de avion. Dar m-a apucat o răceală cu tuse dureroasă din piept, cu febră molcomă și tot tacîmul. Istoricul bolii este că m-am dus la sport cu bicicleta și cînd am ieșit, fiind transpirat, m-a suflat vîntul. Eu zic că m-a luat frigul mai ales pentru că, încă vreo două zile înainte, am fost la rudele Aureliei la Baimaclia și acolo, de, ca în vreme de tulburel, dă-i cu sticluța pînă-n ziuă, gîl-gîl-gîl... Și așa mi-am șubrezit nițel sistemul imun, dezobișnuit cu băutura. O altă versiune a anamnezei este că Aureliei nu i-a plăcut deloc că am acceptat să particip la o conferință de ziua nunții și chiar m-a somat  să renunț, că nu e capăt de lume, că nu e ultima conferință... I-am zis că e o conferință importantă și că am și bilet de avion. Și atunci a apărut răceala. La început pe tăcute și apoi brusc s-a cățărat cu tot cu ciubote în căile mele respiratorii. N-am mai avut așa răceală de mult. Nu așa. Treceau zilele, dar ea tot nu trecea. La un moment dat, Aurelia îmi spunea că nu sînt deloc serios că nu mă adresez la medic, a început a se teme chiar să nu mor. Asta chiar m-a făcut să mă simt mai bine, mai sigur de valoarea proprie. Credeam că numai la răcelile copiilor o apucă panica să nu-i moară odraslele. Cînd am ajuns în ajun de 10 octombrie și i-am zis că gata nu plec, i-am sugerat să-mi scoată acele din păpușă. S-a făcut că nu-mi înțelege gluma. Abia cînd s-a făcut 10 octombrie dimineața și am rămas cu biletul de avion nefolosit, mi s-a făcut mai bine.

duminică, 8 octombrie 2017

Am dus-o din nou pe Kira la bunei, la Mugurel. Să ne tragem răsuflarea vreo cîteva zile. Cu atît mai mult că se prevedea să plec marți la București pe cîteva zile la o conferință. La început nu prea i-a plăcut ideea, amintindu-și probabil că ultima dată am lăsat-o vreo două-trei săptămîni, timp în care noi eram plecați la Montreal. Dar i-am amintit de Tigruț și de Molda și de Mona și de jocurile de-a ursu cu bunelu și... a înghițit pilula. 

vineri, 6 octombrie 2017

Observ că n-am mai scris nimic de vreo două săptămîni în jurnal. Într-o perioadă dificilă – sîntem în pană de venit, deocamdată – parcă nu mă mai inspiră să scriu ca înainte. Mi-ar părea rău totuși să dispară aceste amintiri după ce zilele se vor scurge una după alta. Așa că am decis să rezum lucrurile cît de cît notabile, așa cum s-au întîmplat ele pe parcursul unor zile obișnuite, în legătură cu copiii, fără neapărat a le publica pe blog și deci fără vreo pretenție literară. Nu știu dacă îmi voi ține promisiunea.

sâmbătă, 23 septembrie 2017

O sîmbătă plină, de dimineață pînă seara. Am mers mai întîi cu Kira și Voica la Andy’s Pizza – am băut o cafea cu lapte și biscuiți și ne-am jucat, apoi am mers la Ram-Zam-Zam – un teren de joacă în interior. Mai ales Voica părea cam exaltată –o atrăgea mereu pe Kira în jocurile ei, cam versatile, după cum îi e și firea în aceste situații. La un moment dat, a luat-o pe Kira de mînă și au început a sări de pe un tobogan gonflabil direct pe podea. I-am interzis să facă asta – ar putea ușor să-și frîngă ceva la cădere. Ea totuși a continuat. La a doua încercare m-am opus și a căzut pe o parte. I-am spus atunci că dacă nu respectă regulile de securitate (e drept, stabilite de mine ad-hoc), trebuie să mergem. Oricum, era aproape ora de plecare la cercul de dansuri de la centrul „Curcubeul” – o instituție-fosilă din perioada sovietică, în care toate cercurile pentru copii au rămas gratuite – o adevărată sărbătoare pentru părinți și copii. Pe drum a reînceput vechiul refren al Voicăi că nu vrea la dansuri. Și anul trecut a încetat să mai meargă la dansuri, la un cerc cu plată din apropierea grădiniței, pentru că nu a mai vrut și gata, deși plătisem pentru o lună înainte. De data asta i-am explicat că sînt lucruri în viață pe care nu doar le facem din simplă plăcere, ci și mai ales pentru că trebuie, de exemplu munca (pentru adulți) sau școala și grădinița pentru copii. Iar dansurile sînt un lucru necesar, pentru că îți antrenează corpul, îi dă plasticitate etc. Nu știu dacă a înțeles argumentul, dar cu siguranță a înțeles că trebuie să meargă la dans, că nu are încotro. După dans, ne-am dus la un magazin și i-am cumpărat costum de dans: tricou negru cu chilot și fustiță albă. Zicea că anume așa vrea pentru că a mai văzut la o fată și i-a plăcut pe dată. Costumul de dans, care m-a costat ceva bani (310 lei + 90 lei pantofii de dans), a jucat ca un argument în plus că nu mai poate da înapoi. Toate bune, dar în povestea asta lipsea ceva, probabil puțină pasiune. Spre seară găsim un film animat, „Balerina”, despre o orfană care evadează din internatul ei și ajunge la Paris, la Opera (Garnier) unde, școlită de o fostă maestră de balet, acum dereticătoare, ajunge cea mai bună dansatoare și este selectată pentru a juca în „Spărgătorul de nuci”. L-a privit cu sufletul la gură, iar după film îi dădea ghes Kirei cu trucuri de balerine. Pentru ca să le mai potolim însuflețirea de dansatoare, le-am pus „Spărgătorul de nuci – Valsul florilor”. N-a fost ușor, dar au mers pînă la urmă la somn. Pun pariu că Voica va visa că dansează balet pe scenă. Sau poate va fi visul nostru, al părinților?  
PS: Dimineața Voica mi-a confirmat presupunea: chiar a visat o balerină dansînd. 

miercuri, 20 septembrie 2017

Seara o iau pe Voica de la grădiniță. De la o vreme o luăm în fiecare seară la 5. Să petreacă mai mult timp cu noi, adică. Și ea ne aduce aminte în fiecare dimineață să nu întîrziem. Mergem la magazin să-i cumpărăm poneiul promis de bunica, pentru care i-a dat și bani. Mă conduce cu abilitate printre standuri și-mi arată o cutie transparentă cu un ponei violet în interior, pe un raft plin de jucării de aceeași formă și culoare. Ăsta cîntă și îi și luminează aripile, mă lămurește Voica. Observ că nu e un ponei oarecare: e un pegas (mi-am dat seama după aripi) și, în plus, e unicorn. Mi-i teamă că jucăria va naște discordie între surori, deși Kira are și ea un ponei, galben, mai mic. E o modă pe ponei, din cîte înțeleg. O iscodesc pe Voica: îi vei da și Kirei să se joace puțin, nu? – Da, numai dacă voi vrea eu! Tonul ferm al Voicăi nu-mi mai dă drept la replică. În mașină repetăm un cîntec despre toamnă, învățat recent la grădiniță pentru matineul din toamnă. Nu e rău, nu e rău deloc, o încurajez eu. Mergem să trecem proba la cercul de canto – îi aduc eu aminte. La început se arată cooperantă, dar cînd ajung mai aproape de centrul de creație pentru copii, îmi declară cu hotărîre că nu vrea. De ce? Vreau acasă să mă joc cu Kira! Nicio încercare de convingere sau presiune nu funcționează. Ajunși acasă, remarc cu surprindere că poneiul Voicăi nu-i stîrnește poftele Kirei. Mai tîrziu, zice că poneiul Voicăi e mama poneiului ei, cel mic. Asta explică multe...

marți, 19 septembrie 2017

De două zile de cînd a revenit Kira acasă, pe Aurelia o doboară somnul pe la 10 dimineața. Și o ține cam cît durează un ciclu de somn, adică vreo oră jumate. Ne îmbrăcăm și mergem cu Kira afară. Îmi dau seama cu această ocazie că lucrurile cele mai importante din viața noastră sînt cele mai simple, mai banale și mai repetitive. Și mai ales acele lucruri pe care le faci împreună cu copilul tău îți dau sentimentul tangibil că trăiești. Ne dăm în scrînciob. O întreb dacă nu e prea tare. Ea îmi spune, cu bucurie: da, e prea tare! Și-mi face semn să continui. Am fost și la pădure: ne-am antrenat echilibrul pe un copac doborît. Se simțea mîndră că merge pe un copac, de-a lungul. Ne atîrnăm apoi de bară. Îndată ce cade în brațele mele, mă și trage de mînecă să repet. Nu, acum e rîndul meu, îi zic, și mă mai întind în voie cîteva clipe. Pînă Kira îmi aduce aminte că e rîndul ei. La întoarcere în curte, vrea să mai trecem o dată la tobogan. Accept, nu foarte convins că e momentul. Se dă, iar și iar. La a patra oară, se culcă pe spate și așa nu pot s-o apuc de tricou ca să nu lunece prea repede, așa că aterizează în forță și se aruncă cu putere înainte, cu fața în pămînt. O ridic cu grijă și o duc în brațe acasă. Aurelia mă probozește că de fiecare cînd ies cu copilul afară îl aduc acasă jimbat. Nu chiar de fiecare dată, îi replic eu pe jumătate de gură.

luni, 11 septembrie 2017

Am lăsat-o pe Kira la bunica Maria cam o săptămînă. Între timp, pe un sfîrșit de săptămînă prelungit am dus-o și pe Voica la ceilalți bunei. Așa că am rămas cîteva zile singuri singurei și din capul nostru: adică am muncit pînă am dat cu botu’. Kira pare că a avut o ședere armonioasă la bunica. Din spusele bunicăi, a stat mai mereu pe lîngă ea, o învăța de una, de alta (între altele, să pună zahăr în bucate, nu sare, să danseze, să fotografieze și să pronunțe corect cuvintele). Pe skype se arăta, la fel, mai degrabă veselă și împăcată. Și totuși, părinții ei nu se prea simțeau în apele lor și îi tot promiteau că vin cît de curînd și o iau acasă. Cînd într-un sfîrșit au venit și au întrebat-o dacă vrea să rămînă la bunica (fără să-i ofere alternativă), a spus: da... Și bunica s-a arătat dispusă să mai stea cu nepoata o săptămînă. Duminică dimineața, după micul dejun, am mers cu Kira la pădure, în poiana noastră de la rîpă, care între timp s-a lărgit, pe cînd drumurile s-au îngustat, iar unele au dispărut cu totul în urma calamității (zăpada umedă din aprilie). În drum, Aurelia i-a dat Kirei să ducă o pungă cu bombonele cu stafide, ca să meargă cuminte. Kira n-a mai răbdat pînă la poiană, după cum a fost înțelegerea, ci a găurit-o, iar prin gaură le scotea una cîte una și le băga în gură. Prin gaură, bomboanele au căzut însă mai toate jos și, pînă am ajuns în poiană, Kira nu rămăsese mai cu nimica... Cel puțin, la întoarcere Kira va ști drumul spre casa bunicăi, dacă părinții ei se vor încumeta să o lase în pădure. N-am lăsat-o în pădure, bineînțeles, dar am hotărît să o mai lăsăm o săptămînă la bunica, dacă tot asta vor, ambele. În timpul somnului ei de amiază, am aruncat bagajele în mașină și am plecat. 

luni, 4 septembrie 2017

Azi Voichița a fost cu totul specială. Adică a fost exact ea însăși, doar că într-o ipostază în care n-am mai văzut-o de mult. Cred că de pe vremea cînd, acum vreo 2-3 ani, ne plimbam prin Berkeley și San Francisco. Ca și atunci, probabil, m-a întîlnit alergînd, mi-a reproșat că n-am venit la cinci, mi-a spus că a rugat-o de cîteva ori pe doamna Maria să mă sune ca să vin mai repede... Mi-am cerut scuze – am fost la sport, Voichița, dar m-am grăbit cît am putut... Apoi am urcat pe bicicletă – ca pe vremuri, de pe Cragmont Avenue – și ne-am rostogolit la vale, pe Miron Costin, vorbind și cîntînd în voie. În drum spre casă am strîns frunze enorme și păstăi lungi dintr-un copac decorativ, ca să le dăruim mamei. Am cumpărat cepe de 12 lei, exact cît am avut în portofel, motiv pentru care n-am mai luat nimic altceva: nici măcar un suc sau un Barney. O dată intrată în casă, Voichița a rămas aceeași: veselă, bine dispusă și în același timp cooperantă și autonomă (adică, așa cum n-a mai fost de ceva vreme). A desenat liniștită în camera ei – asta cred că o să-ți placă și ție, îmi zice, aducîndu-mi un desen cu mine cu chip voios și cu doi boboci de fetițe prin părți (după un model mai vechi, pus pe post de imagine de profil pe Facebook). Am citit împreună patru povestiri „la telefon” de Gianni Rodari. A apreciat mai ales „Ploaia din Piomino” – o poveste foarte scurtă, dar densă, despre o ploaie cu bomboane, în care fiecare copil își putea culege bomboane cît îl încap buzunarele. Apoi, am ales să citesc o poveste despre un tip căruia i-a fugit nasul, în semn de protest pentru că stăpînul său se scobea mereu în el cu degetul. E povestea pe care și tăticu mi-o povestea cîndva, în diverse variante, ca să mă dezvețe de același viciu. M-am tot întrebat de ce e Voica azi altfel, adică ea însăși? Poate pentru că a fost la grădiniță, după o vară de vacanțe? Îmi aduc aminte ce plină de voie bună și seninătate era ea după ce o luam de la day care, în Berkeley. Sau poate pentru că s-a redescoperit din nou pe sine, așa cum a fost înainte să vină Kira, cea cu care a trebuit să împarte de atunci încolo și bune și rele, și poznele, dar și afecțiunea părinților? Oare cum se simte Kira acum la bunica, fără Voica, în care se privește mereu ca într-o oglindă?       

miercuri, 30 august 2017

Am luat o pauză de o săptămînă de cărți, articole, calculator, calculator, calculator și singurătate și plec la sanatoriul pentru copii Sergheevka, unde mă așteaptă copii și nevastă. E ca și cum m-aș întoarce în vacanțele din copilăria sovietică. Cu diferența notabilă că acum eu sînt tăticu, iar în locul meu au venit propriii mei copii. E un sentiment aparte.

vineri, 18 august 2017

Bunelu’ de la Mugurel îmi povestește:
Într-o zi Voichița se uită la mine și la Margareta și ne întreabă:
- Da’ dintre voi doi, cine e șefu’?
Buneii se uită unul la altul amuzați.
- Și tu ce crezi?
Voica se uită iscoditor la unul, apoi la altul și își pronunță concluzia, puțin nesigură:
- Cred că tu, bunelu’, ești șefu’...
Apoi se uită la bunica și adaugă:
- ... Dar mai mare e bunica.
- De ce?...
- Pentru că atunci cînd ți-a spus: „Ionică, vino să faci pîine!”, ai venit și ai făcut.
- Bine, dar la voi acasă cine e șefu’? – o întreabă bunelu’ cu luare aminte.
- Mama e șefa.
- ...?
- Pentru că după ce ne culcăm cu Kira, eu vin la ei și tata îmi spune „hai, Aurelia, mai las-o...”, iar mama: du-te la culcare! – Mamă... – Nu, acum!...
- Și la Ghena în familie cine e șefu’? - continuă bunica să-și iscodească nepoata.
- A, acolo nenea Ghena e șefu, clar...
Și, după un moment de reflecție:
- Iar Aliona e șefă pe Alexandru și Adrian... 

miercuri, 9 august 2017

Kira îmi aduce o rochiță cu falduri și franjuri, moștenită de la Voica, și mă roagă să o îmbrac. Mă mir de această alegere pe așa o vreme, dar îi satisfac dorința. După ce o îmbrac, Kira se duce la oglindă, se învîrte admirîndu-se și spune de cîteva ori: Kiia fumoasă. Mama nu fumoasă. Am rămas cu Aurelia cu gurile căscate. E adevărat că dăunăzi, cînd au mers toate trei la piscină, Voica și Kira au reușit să-și lăcuiască unghiile (de la mîini și picioare), să-și vopsească buzele, s-au gătit în cele mai alese straie și și-au pus ochelari de soare. Pe cînd Aurelia a ieșit cu părul strîns în grabă la spate, cu aceeași pantaloni cu care umbla prin casă și pe de asupra și-a uitat costumul de baie acasă. Chiar și așa, Kira, te-ai angajat într-o competiție inegală. Dar timpul va lucra de partea ta. Ne revedem peste un sfert de veac... 

marți, 8 august 2017

Aurelia o întreabă pe Voica:
–  Cu cine vrei să dormi în seara asta, cu iepurașul sau cu pisicuțul?
– Vreau să dorm cu tine.
– Nu, eu dorm cu iubitul meu, nu pot dormi cu voi...
– Asta ce înseamnă că pe noi nu ne iubești deloc?! 

duminică, 6 august 2017

Voica a stat cîteva zile la bunei, la Mugurel. Toate bune pînă au început căldurile. Stăteau claustrați mai toată ziua în casă, ca în vremuri de ciumă. Ca s-o mai scutim de o zi de caniculă într-o încăpere fără aer condiționat, hotărîm să o luăm acasă. Mai ales că Voica ne-o sugerase chiar ea prin Skype prin limbajul buzelor, ca să n-o audă bunica. Venim să o luăm în componență completă: eu, Aurelia și Kira. Voica – bucuroasă ca de obicei cînd o ducem la sau o luăm de la bunei. La plecare îi spune bunelului pe un ton cochet: „La revedere, frumușelule!” Bunelu’ își îndreaptă spinarea ca un pisoi trezit brusc din somn. La revedere, Voichița! – îi spune el cu timbrul vocii vibrînd energic. Și te mai așteptăm cu drag. Ochii îi luceau într-un fel anume, tinerește.

vineri, 4 august 2017

Ne-am întîlnit cu Romi și Snejana să recuperăm coletele proaspăt sosite de la Iași cu cadouri pentru copii. Cadouri pur și simplu, de amorul artei. Fără o ocazie anume. Am pregătit-o din timp pe Kira că ne întîlnim cu „nanu Romi”. Nu-i e nan (naș), căci Kira încă n-a fost botezată (spre deosebire de Voica, săraca) – atît cît eu încă mai rezist să nu-mi înregimenteze copilul de-a valma în armata celor 98% de ortodocși fără implicarea propriului discernămînt și a liberului său arbitru. În colete – două microfoane de jucărie (pentru la-la-la...) și trei pachete cu încălțăminte – pentru cîteva vîrste. Aurelia avea convingerea, la care a renunțat cu greu, că încălțămintea bună se ia din timp și anticipat cu cîteva numere. După cum a fost învățată și ea de mică – mama le cumpăra papuci cu două trei numere mai mari, ca să aibă loc de crescut. Și așa umblau copiii ca niște clovni triști și ridicoli. Pînă se făceau papucii numai buni de încălțat se rodeau și se ponoseau într-un hal încît nimeni nu vroia să-i mai poarte. Noroc că nu o puneau să încalțe papucii și cu două trei numere peste mărimea lor. Tot drumul cît ne întorceam acasă, Kira ne tot spunea: untatata nanu Iomi, untatata nanu Iomi... Ne gîndeam că ia uite ce s-a atașat de Romi, la o întîlnire de abia cinci minute. De fapt, ne-am dat seama după un timp, copilul aștepta să se întîlnească cu nanu Iomi și apoi să ne plimbăm cu toții, nănași, prieteni și copiii lor, prin parc, pe malul lacului, așa ca acum cîteva zile. Dar lasă, Kira, că o să mergem mîine la lacurile de la Rîșcani și o să ne plimbăm și o să culegem flori și o să alergăm după gîze. – Nu, untatata nanu Iomi, o tot ținea Kira una și bună, neînduplecată.

joi, 20 iulie 2017

Ne-am întors în sfîrșit acasă, din Canada. Vacanță fără copii. Iar copiii au stat trei săptămîni, fără părinți. Ne-am odihnit unii de alții, cum ar veni. Și ne-a reușit, ba încă ni s-a făcut și dor, fără supărări și șantaje emoționale. Cînd am plecat la Paris și am lăsat-o pe Voichița, la numai un an, la întoarcere s-a făcut că nici n-o vede pe maică-sa. De data asta ne-am schimbat strategia: nu ne-am mai fofilat pe furiș, le-am spus ambelor că plecăm, unde, cu ce scop – Kirei a fost mai greu să-i explicăm toate astea, dar a prins esențialul: că plecăm pe mai mult și o lăsăm cu buneii. Și a mers. N-a pus întrebări jenante (de genul de ce fără ea?). Am vorbit cu ele pe skype: ne-au cîntat, dansat și desenat, pe rînd, fiecare din skype-ul ei. Nu s-a lăsat desigur fără lacrimi și sughițuri, de o parte și de alta a sticlei, dar am fost undeva, acolo, n-am fost lipsă.

vineri, 16 iunie 2017


Familia noastră în ochii Voicăi. O surpriză pentru mine după o săptămînă petrecută la bunica Maria.

joi, 15 iunie 2017

Voica s-a întors acasă. Ieri dimineață nimic nu lăsa să se bănuiască această întoarcere. Dimineața s-a sculat singură, a închis ceasul deșteptător și a venit la mine, să mă trezească. S-a spălat pe față, a mers la toaletă, am ales împreună hainele pentru grădiniță – fără cea mai mică rezistență. Dimpotrivă: cu entuziasm. Nu pot să zic că mi-a displăcut. Am început să mă obișnuiesc chiar cu această fire a Voicăi și mă întrebam oare ce anume în persoana și temperamentul meu i-a putut stimula o conversiune atît de impresionantă.  După grădiniță, am mers împreună la spital, la Aurelia și la Kira și acolo am fost martor la transformarea Voicăi din ea în ea însăși. A început a alerga după Kira, deși în drum i-am ținut lecții de bună purtare la spital, căci Kira e slăbită, înțelegi?, să n-o pupi și să n-o îmbrățișezi, e mai prudent așa. Ajunși pe loc, toate regulile decretate de mine în mașină au căzut în desuetudine. Voica, n-o strînge în brațe pe Kira! Nu alergați sub geamul medicului-șef! Credeam – sau speram? – că transformarea Voicăi într-un copil cuminte va fi una definitivă. Ei bine, nu.

marți, 13 iunie 2017

Azi Kira a avut o intoxicație. De la lapte. Ce sarcasm al destinului pe capul ei, tocmai ei să i se întîmple asta, căreia îi place atît de mult să bea oati... totoș (gustos)... Am stat cît am stat și cînd am văzut că se agravează, am chemat salvarea, Aurelia și-a făcut bagajul cu stoicism și s-au lăsat duse la spitalul de boli infecțioase pentru copii.

duminică, 11 iunie 2017

Aurelia o hrănește pe Kira, deși aceasta e deja la o vîrstă respectabilă cînd ar putea să se hrănească de una singură. Își cere dreptul la atenție, cum ar veni. Voica o vede și spune că vrea și ea să fie hrănită. Am doar două mîini, Voica – îi răspunde Aurelia pe un ton ușor victimizat. - Păi da, cu una o hrănești pe Kira, iar cu a doua pe mine – se bucură Voichița că a găsit atît de repede o soluție și pentru capră, și pentru varză.  

joi, 1 iunie 2017

Copilelor mele, care m-au educat cu dragoste și răbdare, deși nu întotdeauna cu succes...

luni, 29 mai 2017

Kira continuă să-și vorbească propria limbă, cu perseverență și demnitate, în ciuda influenței și presiunilor lingvistice venite din partea majorității. Poate să repete același cuvînt de zeci de ori, pînă îi deprindem sensul. Acum în casa noastră s-a instaurat un bilingvism sănătos, în care fiecare își vorbește limba, înțelegînd totodată graiul celuilalt. Cînd mergem cu Kira în vizită, o facem pe interpreții, mîndri de familiaritatea pe care o avem cu această limbă arhetipală. Iar cînd e doar ea cu soră-sa, Voica își asumă această sarcină.  

vineri, 26 mai 2017

De două zile nu mai avem liniște în casă. Aurelia a adus o carte cu animale de pădure și cu... „smartfon”. Kira era sigură că e pentru ea. Și pe bună dreptate, căci cartea era într-adevăr pentru copii de vîrsta ei. Dar iată că și Voica pretinde la obiect. Nu atît la carte, cît la anexa acestuia: smartfonul de jucărie. Nu s-a potolit pînă nu i-a luat Kirei jucăria cu forța. Kira în lacrimi. Am zis că, dacă e așa, îl confisc, pînă cînd se vor liniști și vor ști să se joace împreună în pace. Ca să o consoleze pe Voichița, Aurelia îi promite și ei un smartfon, pe care îl va cumpăra a doua zi de la YoKids. A doua zi, Kira vede smartfonul Voicăi, dotat cu hiturile copilăriei sovietice, îl aruncă pe al său cît colo și dă să pună mîna pe al Voicăi. Aceasta nu i-l cedează, firește. Și toate de la capăt. Încercăm să o convingem că smartofonul Voicăi nu e cu nimic mai bun decît al ei. Jucăm, dacă trebuie, și un spectacol, în care ne arătăm un interes, puțin cam forțat, față de smartfonul Kirei: ia uite cum face ursul! – Mor-mor-mor... Ce minune! Și lupul: au-u-u-u... Toate astea asezonate cu melodii prevăzute să se potrivească cu glasul fiarelor cu pricina. Dar Kira rămîne de neînduplecat. E sigură că al Voicăi e mai bun. Și cum să o convingi de contrariul, cînd Voica însăși nu vrea să-l cedeze în ruptul capului? Pînă la urmă, Kira își uită jucăria la grădiniță. Rămîne să o uite și Voica pe a sa undeva, ca să restabilim echilibrul dinainte de criză. Mă întreb doar ce vom face cînd fetele vor vrea smartfoane adevărate? Consumerismul infantil nu cruță pe nimeni, se pare.

luni, 15 mai 2017

Voica a cîștigat 11 lei de la bunei și îmi spune că vrea să-i cumpăr de ei înghețată. Îi respect preferința. La ieșire din magazin îmi cere să ducă ea într-o pungă cele două înghețate (una pentru ea, alta pentru Kira). Mulțumită, Voichița își leagănă trofeul și la un moment dat exclamă: vezi, înghețatele ce bucuroase sînt cînd cineva le duce?!”

sâmbătă, 13 mai 2017

Am ieșit azi cu Kira afară cît timp mama ei semna autografe la salon. Tot tacîmul: dat în scrînciob, lunecat pe tobogan, urcat pe curcubeu, cățărat în copaci, jucat în nisip... și un-tatata. Ne întîlnim cu vecinii noștri surdomuți, părinții lui Sandu. Încearcă să comunice cu Kira, îi fac semne, îi arată că ce mare e. Kira e vizibil fascinată de această comunicare tăcută. De parcă în sfîrșit cineva ar înțelege-o, fără cuvinte. La un moment dat, își înfrînge timiditatea și începe și ea să gesticuleze. Arată cu mîna sus, ca să confirme că e mare. Apoi le face semn de salut la plecare. Vecinii se arată mirați că se descurcă atît de ușor pe limba lor. De fapt, ei au vorbit pe limba ei. Și s-au înțeles cum nu se poate mai bine.

joi, 11 mai 2017

Cuvintele spuse la vîrsta Kirei au o valoare în aur – tocmai pentru că sînt rare. Sau pentru că aceste cuvinte sînt la un pas de gest, de țipăt, de lucrurile însăși... Teamă mi-i că pe măsură ce va învăța mai multe cuvinte, expresivitatea graiului ei va scade. Dar nu le poți avea pe toate...

miercuri, 10 mai 2017

Astăzi un soare mare de acadea ne-a luminat casa și sufletele.
Voica se uită cu mîndrie la mama și la cartea ei. Să trăiești mulți ani, tu și cartea ta, zice ea. Îi întoarce paginile cu grijă și admirație în egală măsură.

duminică, 7 mai 2017

Kira a pășit într-o vîrstă în care îndrăznește să pronunțe cîteva cuvinte noi pe zi. Este fascinant să vezi cum un copil care pînă mai ieri comunica prin semne și semi-vocabule, devine de pe o zi pe alta o ființă vorbitoare. Poate doar îmi pare mie sau o fi pe bune, dar Kira a început a deprinde cuvintele – și lumea odată cu ele – prin relații de asociere și diferență cu alte cuvinte. Ca într-un sistem de sunete după Jakobson, fiecare cuvînt își descoperă rostul, în limbajul Kirei, pentru că e diferit de altul. Mama are sens în măsura în care există tata. Tata are sens doar pentru că este mama. Unu este unu pentru că există doi. Umu, mu do...
- Kira, mergem la bunica. Știi cu ce mergem? Cu mașina...
- Mu aiion – brrun...
- Da, Kira, nu cu avionul, cu mașina. 

joi, 4 mai 2017

Ne bucurăm cînd Kira mai spune cîte un cuvînt, altminteri rare. Din economie de efort, ea învață perechi de omonime. De exemplu, acum cîteva luni învățase cam în același timp să spună un-tata – dă-mă huța – și în-tatata – înc-odată. Mai încoace, a prins a descoperi, de fiecare dată cu aceeași mirare proaspătă, „uma”, adică luna. Tot acum a înțeles că ea este una – uma – și toate lucrurile care contează cu adevărat sînt doar într-un singur exemplar. Ce vrei Kira? – Bo! Asta o știm. Dar trebuie să mai mănînci și altceva. Uma... – continuă ea pe un ton rugător, adică una (singură) bomboană. 

joi, 27 aprilie 2017

Azi casa noastră a fost îndoliată. A murit hamsterul nostru pe nume Frederick, numit în cinstea șoarecelui din cartea eponimă a lui Leo Lionni. L-am primit în dar, mai exact în moștenire, de la Artiom, vărul fetelor, înainte ca acesta să plece cu maică-sa la Sankt Petersburg. M-am împăcat greu cu acest dar. Orice animal de companie e cumva un act împotriva naturii, darămite un hamster care stă mereu în cușcă, pentru că dacă-i dai drumul prin casă se poate rătăci, îți poate roade firele de telefon, între alte lucruri. Și a stat mereu în cușcă, meditativ. Mînca atunci cînd îi dădeam și îi plăcea să-și sape coridoare prin cocolașele de vată pe care i le băgam printre gratii. Ne plăcea să credem că, atunci cînd dormitează învăluit într-un nor de vată, Frederick născocește versuri, aidoma prototipului său din cartea lui Leonni. Tot așteptam momentul cînd va deschide ușița și ni le va recita, cu glasul lui chițcăit de rozătoare domesticită. Într-o dimineață, în drum spre grădiniță, i-am povestit Voicăi despre cum Frederick chiar reușește să evadeze din cușca lui și, dintr-o văgăună în alta, ajunge în subsol, unde își face o mulțime de prieteni într-o familie de șoareci. Își găsește chiar și o iubită, atrasă de aerul său fercheș de hamster. La această parte a poveștii, Voica își ascute atenția. Într-o zi, Frederick și iubita sa au urcat prin hogeagul de aerisire pînă pe acoperișul blocului, de unde au putut contempla orașul, în lumina asfințitului de soare. La întoarcere, coborînd pe același canal de aerisire, hamsterul auzi vocea unei fetițe pe care credea că o recunoaște – venea dintr-un apartament, cu siguranță al nostru. Și l-a podidit deodată un soi de jale. Dar s-a uitat la iubita lui, care îl îndemna să se grăbească, și i-a trecut pe dată orice urmă de amărăciune...  
Seara i-am spus Voicăi că l-am dus pe Frederick în pădurea din preajmă. De ce ai făcut asta? Nici măcar Artiom nu l-a văzut... În pădure îi va fi mai ușor să evadeze, de această dată de adevăratelea.      

miercuri, 26 aprilie 2017

Luîndu-mi o pauză de la lucrul meu foarte important, am mers cu un coleg pe strada Eremia Grigorescu (nu mă întrebați cine e), care e o stradă foarte importantă, pentru că pe ea se află teatrul Țăndărică. M-a învăluit deodată o duioșie pentru acel loc și pentru întregul oraș. Ah, cîtă satisfacție și voie bună ne-a dăruit acest lăcaș, nouă tuturor și mai ales Voichiței! După spectacol, mergeam de fiecare dată în Grădina Icoanei. Ai spune că în acel parc s-a oprit timpul într-o zi de duminică dimineață. Soarele lucește discret, iar umbrele lăsate de frunzele copacilor ne joacă pe față ca niște copii sprințari. După ce ne săturăm de joacă și hîrjoană, trecem strada și citim afișele la Bulandra. Îmi zic că vom merge neapărat la unul din spectacole. Cu mama. Și cu mine! Da, Voica, și cu tine. Iar Kira nu va merge, pentru că e mică. Kira e mică, într-adevăr, dar ea va merge poate, într-o zi de duminică, cu tine, la Țăndărică. O iau de mînă și mergem fără grabă pînă în parcul de vizavi. Parcul Ioanid. E greu să reziști tentației de a întîrzia cît mai mult timp în acel parc, să probezi toate leagănele și toboganele. Dacă ar fi fost Aurelia, i-ar fi luat Voicăi o înghețată. Pe care ar fi mîncat-o de-o parte, complice, pentru ca să nu ne stîrnească și nouă pofta, căci Kira n-are voie – ea tușește... Colegul mă întreabă dacă vreau să mergem într-o cafenea, Home. Mai potrivită denumire nici că se putea găsi. Sweet home...    

duminică, 23 aprilie 2017

În acea zi de april, acum doi ani, plecam la Iași de parcă aș fi plecat la armată. Aveam un lucru tare important de făcut acolo și mi-am lăsat nevasta, cu burta la gură, iar dacă apar ceva semne, să-mi dai de știre, că las totul și alerg acasă. Părea foarte în formă pentru o femeie care stă să nască și chiar era. 
Lucrul important tocmai se sfîrșise. Telefonul stătea mut, nu dădea niciun semn. Și atunci îi scriu eu și o întreb: ce faceți? Ne-am născut, îmi veni răspuns după ceva timp. De la agonie la extaz și invers în aceeași clipă. Mă tot agit de colo încoace, dar... trenul plecase. Cu tot cu copil și nevastă. Iar eu rămîn în gară, cu arme și bagaje.

sâmbătă, 22 aprilie 2017

- Îi schimbi tu scutecul?
- N-am schimbat-o eu data trecută?
După un asemenea dialog, de rutină, ne-am dat seama că mîine se împlinesc doi ani de cînd Kira consumă cîte cel puțin 4 scutece în 24 de ore. La 3,80 lei (Md) bucata, ar însemna 15,20 lei pe zi și 5548 lei / an cheltuiți pentru scutece doar pentru un copil. Ținînd cont de consumul mai mare de scutece în primele luni de viață, totalul cheltuielilor pentru scutece per copil ar reveni la 12483 MDL (sau 648 USD – la cursul de azi) în doi ani.


vineri, 21 aprilie 2017

Ziua ninge, noaptea ninge, dimineața ninge iară! Nu e un vers nostalgic despre cumplita iarnă. E despre o primăvară zănatică care s-a dus de-acasă, lăsîndu-ne pradă viscolelor și troienilor. Iar noi, de frica gerului și a copacilor care cad sub povara nămeților, ne amînăm toate drumurile și ne claustrăm în casă.  Nici Kira nu mai merge azi la grădiniță. Înțelege că azi e altfel. O zi în care jocurile și poveștile au o altă valoare. Pentru că n-ai unde merge, iar casa coincide din nou cu întregul univers.

luni, 17 aprilie 2017

În ajun de paști am vopsit ouă cu coji de ceapă și le-am încrustat cu frunze de cucută (cuctă, cum se mai spune pe aici, prin părțile socrilor). După obicei, în dimineața paștelui copiii s-au spălat pe față cu un ou roșu – de voie bună și cu unul alb – de sănătate, și cu bănuți – de bani mulți. Experiența vopsitului și spălatului cu ouă i-a marcat de-a binelea pe copiii mei, mai ales pe Kira. Atît de mult încît și-a zugrăvit propria față cu ojă de unghii în culoarea ouălor de paști. Într-o clipă, am apucat-o de aripă (de îngeraș), am zburat cu ea la baie și am tot spălat-o abundent cu apă –  de voie bună și de sănătate. Cînd am văzut că deschide ochii și se uită focalizat la mine, am răsuflat ușurat. Oricum, rămase o vreme pătată pe față cu roz bombon. Așa cum obișnuiește să-și spună „ou”,  adică eu, ne-a fost în grijă că toată aceste tradiții de paști să n-o lase pînă la urmă cu sechele.

Vizitele la bunica de la Căușeni au un preț, între altele, acela că trebuie să dormim claie peste grămadă – cu un copil între noi. Cea mare și-a rezervat din timp un loc în patul bunicii, așa că nouă ne-a căzut norocul să dormim cu Kira. Nu știu dacă ați văzut vreodată cum doarme o morișcă după o zi de acțiune intensă... Aurelia s-a retras prima „de-a picioarele”, iar după puțin timp și eu. A trebuit sărmanu’ copil să se aciueze între două perechi de foarfece. Dar, ca în acel joc de copii, foarfecelor le-a venit de hac o piatră mică și tare...  Spre dimineață, ne-am trezit sleiți, ca după o luptă grea. Kira în schimb părea în formă și bine dispusă. Tata!... Mama!... Și de la capăt. 

joi, 13 aprilie 2017

Ca s-o distrez și astfel să-i mai trafichez cîteva linguri de terci, încep a-i cînta – I want to break free-e-e... – cu o voce de bariton în călduri. A funcționat: se uită la mine cu gura ușor căscată și cu un zîmbet giocondian în colțul gurii, timp în care îi tot car cu lingurița. Dar la un moment dat îi displace și mă somează să încetez. Mo! – Păi da ce vrei? – La-la-la. Cum, și aici la-la-la? Nu e de ajuns că la TV nu accepți decît acest canal de prost gust? Îmi vine o idee. Și încep: Vine vine primăvara / Se așterne în toată țara / Floricele pe cîmpii / Hai să le adunăm copii... Efectul e momentan. O adevărată consacrare. O clipă stă cu ochii sclipind și cu un zîmbet larg, admirativ, pe față... B[r]avo!!! – mă ovaționează ea, bătînd frenetic din palme. Și ca să mă încurajeze și mai tare îmi strigă: untata! (înc-o dată!) – un fel de bis. Îmi dreg glasul cu modestie și repet... Succesul a continuat un timp, dar tot am rămas cu terciul în mînă.


Înainte de somn, țin să nu încalc tabietul ascultatului de capodopere și, în timp ce-și soarbe laptele, îi pun un Ceaikovski... Odată cu substitutul laptelui matern, îi lunec, pe cale de contrabandă, și niște valori sigure... 

luni, 10 aprilie 2017

Azi, o întîmplare destul de oarecare la prima vedere mi-a zdruncinat echilibrul existențial, m-a izbit în genunchi și apoi m-a pus din nou pe picioare.

sâmbătă, 8 aprilie 2017

Inspirat de un talk-show rusesc de trei parale, am hotărît să le cultiv fetelor mele amorul pentru valorile perene ale muzicii universale. În fiecare seară le pun cîte o capodoperă de 5 minute. Poate ajung cu timpul și la piese mai dragi mie, ceva mai zgomotoase, dar pînă atunci mai e puțin... La început, Voica ripostează cu îndărătnicie. Cretinătățile de la Gurinel TV i se par, pe semne, mai interesante. Se molipsește însă repede de la interesul pe care Kira nu și-l ascunde, fredonînd și legănînd din mîini, semn că-i place. E drept că după o sonată a lunii sau o primavera allegro, tradiționalul cîntec de leagăn al tatei îi poate părea Kirei o mieunătură neinspirată, și pe bună dreptate, motiv pentru care încerc să-mi dreg și eu vocea, să salvez aparențele... Kira cască zdravăn la Trece lebăda pe ape... S-o fi resemnat... Sau am cîntat eu eficient? Noapte bună... 

vineri, 7 aprilie 2017

Kira, Voica și Salomeea, prietena lor, au fost azi la prima emisiune TV. Aurelia, mamă de copii, și Doina, psihologă și educatoare, le-au însoțit cu amabilitate. A fost vesel, pînă la urmă. Încurajate de Voica, fetele s-au dat huța pe niște scaune lungi și osoase. S-au jucat cu zarurile de povești – odată aruncate, niște cubulețe fermecate formează o grilă de imagini care te ajută să născocești povești. Abia începu emisiunea că Voica a și prins a le trimite salutări – cu mîinile cruce de-asupra capului și luîndu-le de brațe și pe colegele ei de platou – tatei, bunicilor și, desigur, doamnei Olga. Numai de n-ar fi cei mari cu întrebările lor plicticoase, croite ca după calapod: „Ce poți face cu o floare?” – la care fetele trebuiau să răspundă, ca la carte: „Să o miroși....”, „Să o dăruiesc mamei...”. Pe scurt, doar cinci minute, dar cîte trăiri, de o parte și de alta a sticlei! Data viitoare dacă cei mari nu se vor purta frumos, nu-i mai luăm la emisiune, proclamă Voica cu hotărîre. Și bine va face... 

sâmbătă, 1 aprilie 2017

La început Kira a învățat a spune un singur cuvînt. E previzibil: mama. Toată lumea Kirei era una și bună, o apă și-un pămînt. Cînd a apărut al doilea cuvînt, la fel de firesc – tata, universul Kirei s-a ridicat temeinic pe două axe. Totul în jurul ei prindea sens în raport cu aceste două dimensiuni. Mama... – ne arăta Kira la te miri ce, în general ceva ce se mănîncă, se bea sau te ajută într-un fel sau altul. De cealaltă parte, tata deveni sinonim pentru orice forță care pune în mișcare lucrurile, însuflețite sau ba: lumina electrică, apa din robinet sau vremea de afară. Și totuși, lumea Kirei se înălța dintr-o bucată, indivizibilă. Cele două axe se sprijineau cu trăinicie una în alta. Tot ce nu era mama era tata și invers. Și nu se putea altfel. 
- Mama!?
- Ce, Kira?
- Tata.
- Tata!?
- Da, Kira?
- Mama. 
Buclă închisă.

luni, 27 martie 2017

Cu Voica, ieșim din curtea grădiniței. Ca să leg capăt de vorbă, o întreb ce a făcut azi la grădiniță.
- Ce, nu știi? Ce facem și în fiecare zi.
- Și ce anume faceți în fiecare zi?
- ... Nu-mi aduc aminte...

sâmbătă, 25 martie 2017

Rămînem singuri cu Voica, după ce mama pleacă la Iași, pe cînd Kira e la bunei. Facem dezordine, apoi curat. Facem mîncare, apoi mîncăm – mai ales eu. Ne plimbăm pe afară, la pădure.

Afară, Voica se dedă unui exercițiu de cruzime aparent gratuită: omoară un gîndăcel vaca domnului, răzîndu-l cu talpa pantofului de asfalt. După care rîde frenetic. O malițiozitate de demiurg capricios – să-și arate că e cea mai puternică, că poate cruța și lua viața oricărei gîngănii. Încerc să-i stimulez empatia: și dacă cineva mai mare decît tine te-ar strivi așa de asfalt, ți-ar plăcea? Nu, dar cine să...? Are cine. Nu sîntem noi cei mai grozavi pe lume...

vineri, 24 martie 2017

Vocabularul Kirei (I)

Mama – e mama;
Tata – e tata;
Apa – e apă;
Ou – e oul,
Ou – e „eu”,
Da – e tot da...
Mo – nu...
Bo, cu variații: bombo..., mai nou: bomboa... e, da, corect: bomboană;
Mba – în brață;
Na – adică na, ia;
ama/ ata... pronume posesive: a mea, a ta;
ata – asta;
ai – aici;
u-tata – huța-huța, adică scrînciob / leagăn, sau dă-mă huța;
Întata – încă o dată...


(va urma)

joi, 23 martie 2017

Cînd Voica m-a întrebat de ce nu mănînc carne, n-am reușit să-i explic partea argumentului cu „mîncarea sănătoasă”, dar a înțeles mai bine cînd i-am spus că mi-e jale de animăluțe. Cînd m-a întrebat un adult de ce nu mănînc carne, argumentul cu mila de animale a părut mai puțin credibil, în schimb acela despre „alimentația sănătoasă” a trecut mai ușor.

marți, 21 martie 2017

O iau pe Voichița de la grădiniță și mergem spre casă. E partea cea mai frumoasă a zilei. În drum îmi spune că vrea să strîngă buburuze. Nu găsește nicio buburuză, dar găsește un gîndac mort. Tot ceva.
- E o vacă a domnului - mă anunță ea atotștiutoare. Știi că la vaca domnului se mai spune și soldățel?
- Da, cred că da, admit eu...
- Soldățel frumușel!... Unu, doi, un’ doi...
- Știi că și bunelu' a fost soldat? - o întreb eu, amintindu-i de fotografiile cu bunelu în uniformă militară.
- Da, știu. Doi soldăței!!! - strigă ea veselă.
- Unde? Cine? - mă arăt eu nedumerit.
- Doi soldăței: bunelu' și gîndacul.

duminică, 19 martie 2017

Muci, tuse, vomă, tumbe cu căzut în cap, certuri, plînsete, urlete, nechezături, dureri de urechi - ele și noi, Ce ai zis?!, Nu mai sînt prietena ta!, Minimax, Duck TV, Voica, închide o dată televizorul!, rîs cu plîns, șantaj emoțional, jocuri, dragoste, voie bună etc. etc. Toată lumea așteaptă ca pe o mană week-endul. Noi, mai puțin... De ce? Pentru că sînt două zile de full time job. Dar vine și lunea într-un sfîrșit și odată cu ea - raslabonul... Azi e lu-u-nea!!! - îți vine să-i tragi, frate, o cîntare peste vale.

Frate-meu îmi zice că, de cînd are copii mici, nimeni nu-i mai cheamă în vizită. Dar noi am observat și altceva, că nimeni nici nu vrea să-ți vină în ospeție, chiar dacă-l chemi. Azi avem salată cu somon și alivancă, dar V. așa și n-a mai venit. Și îl poți înțelege. Puțini rezistă, în afara părinților, asemenea batjocură și umilință. Dar lasă că vine lu-u-u-nea...  

joi, 16 martie 2017

Ieri am provocat o scenă de gelozie, din vină proprie, desigur. Cum a fost? O iau seara pe Voica de la dansuri. Acolo, de – copii, se prinde a întinde de tricou cu prietena ei Iulia. Îi smulge cu forța din mîini o etichetă de sticlă de apă minerală și, bucuroasă de ispravă, îi și face în ciudă: nea-nea-nea-nea-nea... Iulia în lacrimi. Încerc să-i spun Voicăi că nu e bine ce face. Ea nici să-i pese. Atunci, nu mă gîndesc mult și îi promit Iuliei ceva în schimb, ca s-o consolez. Pipăi ceva în geantă și scot o bucată de felicitare de Sf. Valentin. Iulia jubilează. Voica, în schimb, își întoarce zîmbetul pe dos. Îmi dau seama că am făcut-o lată și încerc s-o iau și așa și așa. Ofensată. Îi spun de ce am făcut asta: pentru că ea i-a luat Iuliei lucrul ei și atunci eu i-am oferit ceva în loc... Neconsolată. Tu o iubești pe Iulia, nu pe mine! Și izbucnește în plîns. Înțeleg că e grav și încerc să o asigur că nu e adevărat, că o iubesc doar pe ea (și pe mama ei). O conving să o ajut să se îmbrace și mergem. Nu ajută nici „împăcare, împăcare”, nici povești improvizate, nici întrebări iscoditoare. E boicotul tăcerii. Așa mă ține pînă acasă. Aici mă pîrăște mamei. Aceea mă dojenește. Iar eu mă îmbufnez la rîndu-mi... Pînă ne împăcăm.

luni, 13 martie 2017

Kira a învățat să spună da și nu. Niște cuvinte care valorează cît o mie. Alfa și omega ale comunicării interumane – axe pe care se ține carcasa de sens a întregului univers. Totodată, sînt cuvinte dialogice prin excelență, întrucît nu pot reprezenta decît răspunsuri – clare, univoce – la întrebările celuilalt. Kira, vrei lapte? – Da... Kira, mergem la culcare? – Mniu! Nu le-a învățat pe ambele odată. La început spunea la toate da, chiar și atunci cînd mergea împotriva propriului interes, și ne bucuram că e o fire atît de pozitivă și afirmativă. De la o vreme, însă, a prins a spune Nu cu tot mai multă încredere, profitînd de puterea – fie și nihilistă – a acestui cuvînt. Ne-am zis că ia uite ce personalitate!

marți, 7 martie 2017

Aurelia a învățat-o pe Voica să folosească telecomanda la TV. Și o folosește cu succes. Într-o seară, auzim din bucătărie hîrjonelile Voicăi în hol. Mi se pare ciudat, pentru că Voica nu rîde de obicei la desene animate. Hîrjonelile continuă. Mă duc curios să văd ce se întîmplă. Văd și îmi piere glasul. Mă retrag în debandadă și o las pe Aurelia să salveze situația. Merge să vadă, dar o apucă și pe ea panica. Îi ajunge totuși tărie de caracter și prezență de spirit să mute canalul la Minimax. Din acel moment, întrebările Voicăi n-au întîrziat. Ce-i făcea nenea lu’ tanti? Și tu tot îi faci asta mamei? Și au continuat o vreme, izbucnind în locurile cele mai incredibile: în troleibuz, la grădiniță, la magazin... Nu pot spune că mă prindeau nepregătit. M-am pregătit temeinic, pe îndelete. Mi-am făcut tema... Îmi ziceam că n-am ce ascunde, acum sau mai tîrziu tot acolo. Fără să intru în detalii, firește... Dar de fiecare dată cînd mă întreba, era un loc și un moment teribil de nepotrivit. Tot mama ei m-a salvat de la această lecție de viață jenantă. Cînd vine vorba, ea îi spune că, vezi tu, în mod normal așa ceva nu se face – decît poate Langoașa și Terchea-berchea. Tata nu face așa ceva... A, da, pentru că tata e educat - conchide ea înțelegătoare. După această poveste de pomină, am setat TV-ul pe parental control, încît pînă și nouă ne-a fost greu apoi să-l resetăm la loc. Dar din acel moment, Voica a devenit parcă mai circumspectă asupra tot ce se petrece în dormitor, iar într-o zi a insistat să doarmă cu noi la amiază. Și cînd mă gîndesc că ce-a văzut n-a fost, în fond, mare lucru. Putea fi și mai dihai pe acel canal. Întîmplarea a menajat-o. Mai ales pe noi...   

duminică, 5 martie 2017

Azi Kira a reușit să ne smulgă din toropeala rutinei zilnice. Intră în baie, căutînd de parcă ceva în neliniște. Îi remarc agitația și mă grăbesc să-i propun oala, nu foarte convins. Acceptă cu ușurință, spre surprinderea mea. Voica se oferă să se screme în fața ei pentru a-i grăbi ușurarea. Și reușește! După ce vedem conținutul oalei, izbucnim cu toții într-o transă de bucurie prelungită. Bravo, Kira! Bravo! Ești cea mai bună!! Uraaaa! Pînă și cățelușul de pluș, aruncat pe podea, cu fața de regulă cam bleagă, acum pare că se bucură și el frenetic. Kira nu-și dă prea bine seama la început ce se întîmplă, dar se pătrunde repede de conștiința propriei valori. Iar căcățelul ei se înalță spre ceruri din gaura oalei ca o piramidă maiașă.

sâmbătă, 4 martie 2017

Am descoperit prima derivare semantică a cuvîntului tata în graiul Kirei. Am făcut azi o plimbare lungă prin pădure. Cînd ea mă conducea pe unde vroia ea, cînd eu pe ea. Într-un sfîrșit ajungem la bara fixă de la margine. Mă trag de cîteva ori, dar nu ajung să termin pentru că vrea și ea. O sprijin de fund și o ridic pînă se agață cu mîinile de bară. Se ține vreme de cîteva clipe și apoi cade ca un fruct copt drept în brațele mele. O animă atît de tare încît îndată îmi cere să repet: ta... ta-ta și ridică mîinile spre bară cu un rîset scremut, anticipînd excitația căzutului în brațele tatei. O aburc din nou. Îmi cade iarăși în brațe și ta... tatatata, rînjind de plăcere... 

miercuri, 1 martie 2017

O primă zi de primăvară cu totul deosebită. Toți și-au pregătit din timp mărțișoare. Voica pentru mama,tata, Kira, bunica, bunelu, bunica, doamna Olga, doamna Maria, domnișoara Ecaterina, Dașa, Iulia, Francesca... Mama pentru tata, Kira, Voica... Tata pentru mama... Kira... n-a avut niciun mărțișor. Un mic incident perturbă echilibrul pregătirilor. Tata își cumpără un costum sportiv din shorts și tricou de la o marcă autohtonă căreia a vrut să-i dea un credit din considerente de patriotism economic. Mama îi atrage atenția că respectivul costum îi stă aiurea și trebuie să-l întoarcă de unde l-a luat. Tata are o idee mai grozavă – să-l schimbe pe un tricou-cămașă pentru femei cu ornament în stil mărțișor. Disdedimineață un nour de excitare și complicitate în aer. Voica și mama uneltesc ceva mărțișoare. Tata se înfățișează cu cămașa-mărțișor. N-o să port asta, nu e clar? – îi replică mama. Te rog să o dai înapoi... Nu vreau să port tricouri doar pentru casă și mers la grădiniță. Vreau niște haine normale, pe care să le port cu plăcere cinci ani. Tata cu Voica rămîn mască. Kira încearcă să-și desprindă mărțișorul cu putere. Lasă mărțișorul, Kira! De ce rupi rochița, Kira?! Tata îi dă singurul său mărțișor Voicăi – ea e cea mai bucuroasă de mărțișoare. Apoi își ia mobilul, se duce la WC și pornește zgomotos aeresitoarea. Cînd iese din WC, Voica îi șoptește că mama vrea să probeze cămașa-mărțișor. O îmbracă. Ți-ar plăcea să mă vezi așa? Nu vreau să te văd cu fața asta, cu siguranță. La micul dejun, Kira încearcă din răsputeri să se elibereze din scaunul ei de bebe. Voica trage de timp cu tartinele în față, apoi își uită pastilele pe masă. Tata bagă în el cu poftă brînză de vacă și colțunași leneși ca să-i ajungă proteine pentru sport. Mama rămîne fără mărțișor. Spre seară, tata și Voica apar în cadrul ușii cu un buchet de flori galbene ca un soare. O primă zi de primăvară cu totul deosebită.

marți, 28 februarie 2017

Mergem pe drum cu Voica, de la grădiniță spre casă. Felinarele ne luminează calea și umbrele se mișcă cadențat, cînd în față, cînd din spate. Voica mă întreabă la un moment dat: „Tata, da’ unde pleacă [dispar] umbrele noastre?” 

marți, 21 februarie 2017

Zilele trecute, Voica îmi spune că își aduce aminte de America, cum se juca la terenul de joacă și altele. Eu o întreb mirat ce anume își mai aduce aminte. Îmi zice că își aduce aminte de David și de casa lui... Și apoi îmi spune că își aduce aminte totul din filmul ei. Îmi dau seama că amintirile ei sînt preluate din filmele pe care le-a făcut Aurelia despre noi și despre ea. Un fel de pharmakon al uitării, cum ar veni...

***
Ieri Aurelia a plecat la Iași, cu doctoratul său. Voichița zice că-i e dor de mama. Dimineața observ că are pe pernă oglinda Aureliei, dar, grăbit fiind, trec acest lucru cu vederea. Cînd ne încălțăm, Voica îmi spune că a dormit cu oglinda mamei. Mă uit la ea zîmbind. Ce, ai vrut și tu să dormi cu oglinda mamei? – mă întreabă ea iscoditor. Într-o altă seară cînd mama ei plecase la Iași, Voichița își luă cu ea un ciorap de al ei de lînă și adormi cu el la piept.

***
În fiecare seară îi cînt Kirei Somnoroase păsărele pe post de cîntec de leagăn. A devenit un adevărat ritual. Cu timpul am început să mă dedic cu tot mai mult suflet acestei sarcini. Încep chiar să experimentez diferite tonalități, uneori mai și improvizez linia melodică. Cînd ajung la Trece lebăda pe ape, Kira trage un căscat, invariabil. Pînă la urmă, acest cîntec de leagăn a devenit și pentru mine un exercițiu de descrețire a frunții.

***
Voichița află de la mine că Aurelia pleacă la Iași pe cîteva zile și începe a se smiorcăi că „O să-mi fie dor de mama...”. Ca s-o consolez, îi spun că o să-i pregătim o surpriză la întoarcere. Convenim să confecționăm un copac din hîrtie, iar în fiecare crenguță să punem cîte un motiv pentru care o iubim pe mama (puțin inspirat din cadoul pe care mi l-a făcut ea și Aurelia de sfîntul Valentin). În prima zi, rămasă acasă din cauza răcelii, taie, desenează, lipește... copacul. Azi cînd vine Aurelia, îi spun la grădiniță noutatea. Au, a venit ma-ma! – se bucură ea din toți rărunchii. Dar mama a spus că vine în cinci zile... – îmi zice ea, schimbînd tonul. Iar noi n-am reușit să facem copacul!... 


marți, 14 februarie 2017

Cînd o iau dimineața pe Kira din pătuțul ei, după ce ne cheamă plîngînd, o salut și vorbesc cu ea în șoaptă: „mergem să facem un lapte?”  Îmi răspunde și ea în șoaptă în păsăreasca ei.

***

Seara servim o cină romantică, cu flori, șampanie și... pește prăjit cu mămăligă și brînză de oi. E ușor să faci cină romantică într-un restaurant select din oraș, doar tu cu iubita / iubitul. Ia să încercați să faceți o cină romantică cu doi copii mici: unul abia termină de mîncat, altul vrea să-i cureți peștele de oase; unul după ce-i dai drumul se plimbă pe sub masă, celălalt vrea să-ți soarbă ultima picătură de șampanie etc. etc. Sparg balonul în care se ascund motivele pentru care „Te iubim [pentru că...]”. Apoi, am spus și eu pentru ce... Iar de sus cîntă domol un vals de Doga și împrăștie iubire ca niște petale mărunte de trandafir. 

luni, 13 februarie 2017

N-am mai scris de mult. Mă gîndeam că s-ar putea să se epuizeze la un moment dat momentele „memorabile”, că se vor termina vorbele de duh din gura Voicăi și a Kirei și atunci ce o să mai scriu în jurnalul copilăriei? Am decis să scriu totuși observații cotidiene, un jurnal adevărat, nu neapărat lucruri haioase sau extraordinare.

***
În drum spre grădiniță, Voica mă întreabă – de fapt, mă mai întreabă, pentru că a mai făcut-o acum ceva timp – „tata, nu-i așa că... în țara unde e bunica Maria trăiesc numai bătrîni?”. Nu, cum așa? – îi răspund eu. Da ce, Maria, nanu Viorel, nana Liuda sînt bătrîni? Și-apoi, ce crezi că la Chișinău nu sînt bătrîni? 

***
Azi, cînd am luat-o de la grădiniță, Voichița a fost cam dificilă (dacă nu chiar obrăznicuță de-a dreptul), cel puțin în percepția mea. N-a vrut să-și încalțe ciorapii, zicea că n-ajunge (din cauza scurtei). M-am ambiționat și eu, ca s-o încurajez să fie mai autonomă. I-am zis că dacă nu poate, să nu-i încalțe. S-a descălțat de ciorapul pe care tot încerca să și-l încalțe. În drum spre dansuri, zice că îi e frig la mîini (cu o zi înainte își pierduse o mănușă și n-a vrut să îmbrace mănuși din diferite perechi). Le pune în buzunar. Îi propun să i le iau în mîinile mele să i le încălzesc. Se vede că nu a înțeles ce vreau să fac și îmi spune, cum îi este în obicei (probabil moștenit de la grădiniță): „lasă-mă-n pace!”. M-am supărat și i-am spus că dacă îmi mai spune așa, mă întorc și plec în pacea mea. Și atunci ea îmi spune: și atunci eu o să vin după tine! Uneori, are o abilitate mai mare de a remedia conflictele decît mine.

***

Mîine e sf. Valentin și, așa cum a intrat în obicei peste tot în est tot de vreo 20 ani, caut să-i fac o surpriză Aureliei. Îi cer sfat Voicăi ce să-i iau. Ea îmi spune: o floare și... un desen. Desen n-o să-i pot face așa frumos ca al tău, Voica. Dar o floare o să iau neapărat. Am mers la magazinul Fourchette și am cumpărat: ciocolate Rifero (cu prune uscate și nuci) și o șampanie Cricova „Grisecco”. Voichița întreabă, ca de regulă, dacă nu-i iau și ei ceva. Mi se înmoaie inima (în alte zile rezist) și îi iau un kinder surprise, cu condiția că i-l dau mîine dimineață, de sărbătoare. Acceptă. Îi luăm și Kirei o ciocolățică mică. Apoi trecem strada, mergem la chioșcul de flori și cumpărăm un trandafir. Mă înțeleg cu Voica să nu-mi denunțe surpriza – anul trecut nu s-a ținut de cuvînt și i-a spus Aureliei că eu îi pregătesc o surpriză, deși eu o rugasem foarte mult să nu-i spună nimic pînă dimineață.  Cînd ajungem acasă, Voica o anunță pe mama: „Noi am cumpărat de la magazin doar lapte și smîntînă!” – și se uită complice la mine. Aurelia nu mai pune întrebări jenante.

vineri, 3 februarie 2017

Azi dimineața m-am simțit rău: amețeli, grețuri... Probabil sportul (de două săptămîni merg la sală) mi-a perturbat puțin echilibrul metabolic, mai știu eu? Sau poate o fi fost vezica biliară? În orice caz, mă lua cu amețeli și mi-am revenit abia după vreo oră, după ce băusem ceai și mîncasem fructe. După ce mi-a trecut cu totul, Aurelia îmi mărturisește că iar i s-a șubrezit fundamentul încrederii în mine ca despre un om fără nicio problemă de sănătate, în care te poți bizui în toate situațiile...

La fel, săptămîna trecută, într-o noapte am avut un coșmar, visam că mă băteam cu niște băieți de cartier – mi s-au activat niște frici de adolescent, se vede (cu o seară înainte ascultasem Carla’s Dreams, Azi e vinerea și altele...). În somn, încercam să strig, să articulez ceva, dar nu reușeam. Așa cum m-am și auzit eu însumi în somn, scoteam niște sunete dezarticulate. Sunetele astea de ventriloc, scremute în tăcerea nopții, au pus-o în gardă pe Aurelia, care m-a trezit imediat. După cum mi-a spus, i s-a cam șubrezit încrederea ei oarbă și nespusă că aș fi un neînfricat, o stană de piatră în apărarea familiei.   

joi, 2 februarie 2017

Azi Aurelia i-a promis Voicăi că va merge cu Kira la grădiniția Kirei, iar seara i-a spus o poveste în care ea merge cu sora ei de mînă la grădiniță. Azi dimineață, Voica se trezește și ne anunță că va merge cu Kira de mînă la grădiniță, singure. Am rîs, dar am zis că povestea e poveste, iar eu nu pot să le las singure, pentru că afară sînt multe mașini, e lunecos pe jos și Kira vrea să fie luată în brațe. Nu s-a lăsat înduplecată. Mi-a permis să merg doar pînă la scări. Mai departe mergem noi singure! – îmi declară ea. La scări, am venit și eu după ele, mai ales că dintr-o parte și din alta veneau mașini. Nu, du-te acasă, eu mă duc cu Kira!... Pentru că se apropia o mașină, am luat-o pe Kira în brațe și am pornit spre grădiniță. Voica trage atunci un bocet de zile mari. Nicio explicație n-a consolat-o. Pînă la grădiniță s-a liniștit.

miercuri, 1 februarie 2017

Obișnuiesc să merg la WC cu telefonul mobil. Mai citesc ceva știri sau o bîrfă pe Facebook. Seara mă scoate Voica cu bătăi de pumni în ușă, zice că se scapă. A trebuit să mă grăbesc. Cînd ies, Voica ma întreabă, sărind de pe un picior pe altul: unde e telefonul meu [de jucărie]?!... 

luni, 30 ianuarie 2017

O conduc pe Voichița la grădiniță, ca de obicei. Ea ma întreabă pe drum ce voi face azi la lucru. Așa cum aveam o întîlnire cu niște colegi și nu prea știam cum se încadrează asta în lucrul meu, i-am zis că sînt unii oameni care lucrează după un program fix, de la 8.00 dimineață la 5.00 după amiază. Alții însă lucrează după un program flexibil: într-o zi se duc la lucru, în altă zi lucrează acasă, altă dată pot ieși la lucru seara tîrziu, așa ca mine. Păi uite, eu lucrez după un program flexibil, îi explic eu Voichiței. Da’ și eu vreau să am program flexibil, - îmi zice ea, să mă joc acasă cînd nu va fi Kira... 

duminică, 29 ianuarie 2017

Am fost la bunica Maria. A luat de acolo un telefon mobil de jucărie și vorbea în el în mașină: ia uite am primit un mesaj tocmai din Canada, de la Vlaicu. Apoi a început să vorbească cu Lucreția, vecina ei (mai mare decît ea). Îu spune că vrea să vină la ea în vizită. Cînd ajungem acasă, mă duc pînă la magazin. În drum o întîlnesc pe Lucreția, vecina, și mama ei. Le spun că Voichița ar vrea să se vadă cu Lucreția. După vreo oră vine Lucreția la noi. Voichița îi spune: da, dar eu vroiam să vin eu la tine, doar așa ne-am înțeles la telefon!


sâmbătă, 28 ianuarie 2017

Observ că, de la o vreme [de pe la mijlocul lui decembrie], Kira mi se adresează „mama, mamamamam...”. Mă cam enervează pentru că știu că ea spunea foarte bine și mama și tata. Îi amintesc că eu sînt tata: ta-ta. După ceva observație, îmi dau seama că atunci cînd mi se adresează, „mama” – pe o intonație mai specială (cînd rugătoare, cînd volitivă), nu înseamnă mama ei, ci „dă-mi”, „ajută-mă”... Ca să vezi, mama a devenit deci la ea un cuvînt polisemantic... Mă gîndesc cu neliniște oare ce derivate semantice va lua cuvîntul tata.

vineri, 27 ianuarie 2017

Intrăm cu Voichița în magazinul de lîngă casa noastră. Ca de fiecare dată, vrea neapărat să-i cumpăr ceva. De astă dată nu se statisface cu o Barney sau o acadea. Vrea o jucărie. Așa cum costau scump și chiar nu vroiam să-i cedez nevoilor ei consumeriste, i-am zis că nu pot să-i iau jucării acum, pentru că sînt scumpe și pentru că ea are deja o mulțime de jucării. Da, dar asta va deveni cea mai preferată! – îmi zice ea, încercînd să mă convingă.

joi, 26 ianuarie 2017

De cîteva săptămîni, Voichița se trezește greu dimineața, deși se culcă la timp (pe la 21.00). Nu știm ce să mai facem ca s-o trezim la timp și fără scandal, să mai și mănînce poate ceva înainte de micul dejun la grădiniță. Nu a mers pînă acum nici cu bombonica, nici cu amenințările. Seara promite că se va trezi de una singură, de bună voie. Dimineața, însă, se repetă același scenariu. Jumătate de oră trezirea, cu masaj, cîntece, joacă, hîrjoneală și ciocniri cu Kira etc.

***
Seara am mers cu Voichița la patinoar. Nu prea știe să-și țină echilibrul și cade des în fund. Îi tot spun cum să stea pentru a cădea mai degrabă în față decît pe spate. Dar îi place foarte mult. După ce am ieșit, am convenit să mai venim săptămîna viitoare. Marți sau joi, cînd nu avem dansuri, iar eu nu am sport. Marți, - zice Voica.

***
În drum spre casă, Voichița îmi spune:
-          Tata, știi ceva?
-          Ce?
-          Știi că... la bătrîni uneori le crește dinți de aur?...

Îi povestesc seara această spusă a Voichiței Aureliei. Ea rîde și apoi o postează pe Facebook. Mi se laudă cîte like-uri a acumulat. I-am zis că mai mult n-o să-i povestesc nimic. De ce? – se miră ea. Pentru că îți faci tu proprietate intelectuală din ce-ți povestesc eu. Să stai tu cu Voica și să-i pîndești toate perlele... – o fac eu pe supăratul.


miercuri, 25 ianuarie 2017



Am dat-o săptămîna trecută pe Voichița la dansuri, timp în care eu merg în centrul de alături la sala de sport (fitness). Azi, după ce au ieșit toți copii din sala de dans, o fetiță mai mare și vizibil mai experimentată în ale dansului făcea niște figuri de dans care mi s-au părut frumoase. Am remarcat și i-am spus și Voichiței: „Uite ce frumos dansează fetița asta!” – „Nu dansează mai frumos decît mine!” – îmi răspunde Voica pe un ton supărat. „Tu cum vorbești cu fiica ta?!” – mă dă ea apoi la socoteală.


***
Azi dimineață alergam cu Voichița la troleu. Cel care a venit primul era 11. Ea, fiind obișnuită cu 10-le, îmi spune că nu vrea cu 11, vrea cu 10. Într-adevăr, din spate venea și un 10, dar eu am insistat să urcăm în 11, acesta fiind deja în stație. După un scurt protest din partea Voicăi, am intrat totuși în troleu, dar s-a arătat supărată o bună bucată de drum. O întreb de ce e supărată. „Pentru că am vrut cu troleibuzul 10, nu cu 11”. De ce? – o întreb eu. „Pentru că așa vreau eu!”