vineri, 23 februarie 2018

O iau pe Voica de la grădiniță. Mă roagă să o las trei minute să se ma joace cu prietenii. Remarc, în trecere, vreo trei băieți. Mergem la magazin. O vînzătoare mă felicită galant, după ce-i iau ouăle, cu sărbătoarea... Care? 23 februarie! A, ziua armatei sovietice, devenită tradițional ziua bărbaților, un fel de corespondent masculin al lui 8 martie – ziua mamelor și a tuturor femeilor, desigur. Ah, da... Mulțumesc. Credeam că mă felicită cu ziua lui tata! Vînzătoarea zîmbește, oarecum descumpănită de reacția mea, probabil neadecvată. În drum, Voichița îmi spune că azi la grădiniță au sărbătorit ziua bărbaților. Asta chiar e bună... Cu ocazia asta, Voichița mi se destăinuie, aproape în șoaptă: știi..., un băiat mă iubește, îl cheamă Kiril. El de fiecare dată cînd mă vede, mă pupă. Și îți place?, o întreb eu. Da!, de parcă ar spune: Da, firește. Și acum s-a apropiat de mine și mi-a spus că nimeni nu vrea să-l pupe, de ziua bărbaților. L-am pupat. Hm, și i-a plăcut? Da! Mai ai prieteni din ăștia? Păi da, Marcu! Și te pupă și el? Nu... Dar îți place de el? Da... Îl iubesc. ?! Chiar? Și pe Kiril? Îl iubesc și pe el. Îi spun că de obicei iubești o singură persoană și poate ar trebui să se decidă. Pe cine iubești mai tare, Voica? Pe Marcu și pe Kiril. Nu înțelege de ce trebuie să tranșeze, pe unul ori altul. După un moment, mă întreabă dacă și eu iubesc pe cineva. Da, pe Aurelia, îi spun pe un ton semiclandestin. Ah, da și, din nou în șoaptă, pe Voica și pe Kira... Ha, ha, știam eu! E greu să o mai miri cu ceva, din cîte pare. E cam devreme să fii așa blazată, Voica. Dar nu iubești pe cineva de la lucru sau de undeva? – mă întreabă ea, iscoditor. Nu, Voichița, o iubesc doar pe mama ta. Vichița părea puțin decepționată că nu am nicio taină să-i mărturisesc. De ce ar trebui să mă desfac pe bucăți?

duminică, 18 februarie 2018

Marți spre miercuri: noapte de coșmar, cu sculat din pat de cîteva ori, plînsete, urlete, smiorcăieli. A doua zi, o întrebăm pe Kira de ce se scoală noaptea și ne trezește din somn de fiecare dată. Pentu că... veau să vii la mine. Bine, Kira, dar nu pot veni de zeci de ori! Miercuri spre joi: la fel. Tot atîtea urlete, plînsete, smiorcăieli. De ce? – o întreabă Aurelia. Pentu că... am vut să vii... Joi spre vineri: idem. Îi sunăm pe bunei și îi întrebăm cînd vor să-și ia nepoatele în weekend. Sîmbătă dimineață. Altă dată ne spuneau să le aduc de cu vineri seara. Vor să cîștige o noapte, cu siguranță. Vineri spre sîmbătă: același scenariu. Aurelia merge pînă la urmă să doarmă cu ea, deși ne-am zis că vrem să o obișnuim să doarmă în patul ei și să ne lase să dormim într-al nostru. N-a fost o soluție, pentru că ea a continuat să plîngă, să țipe, să se scoale în fund, apoi să se pornescă instinctiv spre dormitorul nostru. Dimineața, același răspuns. Bine, dar am dormit cu tine, ce mai vrei? Nu mai putem așa, Kira. Trebuie să ne lași să dormim. Ne dor capul, inima și toate mădularele, de nesomn, Kira. Trecem la șantaj. Să știi că dacă mai plîngi așa nopțile, n-o să mai mergem duminica viitoare la spectacol, pentru că n-o să mai putem, o să dormim pe noi cu toții. Kira pare să înțeleagă. În orice caz, nu-i surîde perspectiva să nu mai meargă la Motanul încălțat. Sămbătă, cu prima oră, le duc pe amîndouă la bunei. Buneii bucuroși, fetele și ele, fericite. Noi așijderea. Două jumătăți de zi și o noapte întreagă. E cazul să profităm din plin. Asta înseamnă lucru la computer, somn la amiază, alte chestii de adulți, iar seara film. De astă dată un film cu duhuri, vechea mea slăbiciune pentru filme cu stafii. Iar după, bineînțeles, mult mult somn, un somn rotund și ușor ca un balon. Închid ochii și somnul mă trage în materia lui vîscoasă și caldă, dar îmi dau seama că ceva mă ține treaz: neliniștea că din camera mică se va auzi, din nou, un icnet, apoi două, un plîns în toată legea și tot restul. Pe la o bucată de noapte, să fi fost unu?, mă trezesc cu sentimentul clar că e cineva acolo în camera copiilor și ne cheamă. Mă scol și, cu un gheb de neliniște crescut în șiră, mă apropii de patul cu pricina. Dau la o parte plapuma. E gol.

vineri, 2 februarie 2018

Urcăm în mașina semicongelată, le așez pe Voica și pe Kira, le fixez centurile, curăț promoroaca de pe parbriz, dau drumul la căldură, la radio și pornim la grădiniță pe drumul cel scurt, cum îi spune Voichița (dar ea îl preferă pe cel lung). Radio Chișinău: „... toți vor să fie șefi. Pînă și copiii cînd sînt întrebați, îți spun că vor să fie șefi cînd vor crește mari...”. Tata, tu vrei să fii șef? – mă întreabă Voica apropo de discuția de la radio. Mă gîndesc preț de cîteva clipe. Da, vreau... Chiar?! – sa arată Voica suprinsă. Chiai? – replică și Kira în ecou. – Da, vreau, ce e rău în asta? Dar vreau să-ți spun că poți fi șef de țară și să nu ai nicio o putere și să fii șef într-o echipă mică și să faci mai multe lucruri bune. Uite așa șef vreau să fiu, ca să ajut niște oameni să facem împreună lucruri bune. Voica a rămas visătoare. Ne continuăm calea la grădiniță pe drumul cel scurt.

marți, 30 ianuarie 2018

Kira a rămas din nou acasă, de astă dată o poveste cu febră de 37,6oC (care va trece a doua zi la fel cum a și venit). Voichița e bucuroasă. Pentru că asta înseamnă că îi voi povesti din nou amintiri din copilărie. Să luăm sau să nu luăm mașina de la parcare? Păi dacă e cu amintiri, nu avem nevoie de mașină! Cu atît mai mult că e vreme frumoasă, cu ger și soare. Ne îndreptăm pe cărarea noastră preferată, cea care ne dă cel puțin o iluzie de cîmp într-un morman de asfalt și gheață. Și mă pun pe depănat amintiri.

duminică, 28 ianuarie 2018

Vineri seara am reușit în sfîrșit să ducem fetele la bunei, la Mugurel. Am vrut să o ducem pe Kira mai devreme, dar pentru că avea varicelă buneii au preferat să nu riște, nefiind siguri dacă au avut vreodată vărsat de vînt și deci dacă sînt sau nu imuni. Mi s-a părut un argument îndoielnic că n-ar fi avut vreodată așa ceva, dar le-am respectat rezerva.

joi, 25 ianuarie 2018

Seara Voica ne-a destăinuit că la grădiniță i-a spus doamnei Luminița că niște fetițe din grupa ei au mîncat bomboane. Eu cu Aurelia am rămas descumpănite. – Și ce, adică, le-ai pîrît? Păi n-ai adus și tu niște bomboane într-o zi la grădiniță, pe care le-ai mîncat cu Iulia și cu Dașa? Dacă vei mai face așa, prietenele tale nu vor mai avea încredere în tine și vor ascunde de tine secretele lor. Voichiței nu i-au plăcut vorbele mele. A doua zi dimineața, ducînd-o la grădiniță, am vrut să-mi nuanțez punctul de vedere și i-am spus că uneori este bine să denunți anumite fapte rele pe care unii copii sau oameni mari le pot face, de exemplu atunci cînd bat alți copii sau cînd chinuie animale, cînd îi fac cuiva rău, într-un cuvînt. Dar atunci cînd mănîncă pe ascuns o bomboană, nu e mare lucru – nu fac rău nimănui, numai dacă nu ești invidioasă... Voica a fost de acord. Dar ca să schimbăm tema, ea mă roagă să-i povestesc, ca în altă zi, amintiri din copilărie. Fiind în pană de subiecte de povești, cu o zi înainte dimineața am început să-mi depăn amintirile din copilăria mea de pe strada Pirogov. I-am povestit la început despre un caz hazliu, de acum vreo 40 de ani, despre cum frate-meu a ascuns în debara niște dulciuri: bomboane, napolitane, apă dulce. Cînd tata i-a descoperit ascunzătoarea, l-a rușinat. Ca să fac povestea și mai instructivă, i-am povestit Voichiței că tatăl meu – bunelul ei, după ce a descoperit ascunzătoarea, mi-a dat 15 copeici ca să-mi cumpăr înghețată. Cînd fratele meu a văzut înghețata, a zis că vrea să se împartă cu mine cu dulciurile, doar dacă mă împart și eu cu el. Atunci tata i-a dat și lui 15 copeici pentru înghețată, cu condiția că nu va mai ascunde de alți membri ai familiei dulciuri în debara.

luni, 15 ianuarie 2018

În acest moment, Aurelia doarme cu Voichița. Kira a adormit în patul ei, după cîteva tentative de a pătrunde și ea în patul Voicăi, lîngă mama. Ai zice că toată lumea se ceartă în casa asta pentru a dormi cu Aurelia. În afară de mine care m-am resemnat, pe semne, să dorm de unul singur. Pentru corectitudine, ar trebui să amintesc că ieri seara Aurelia se pregătea să o primească pe Voica în patul nostru conjugal, pentru că așa s-au înțeles ele, ca două prietene. Ei și, desigur, eu, mascul dominant ce mă aflam, m-am opus cu tărie, ba chiar și le-am dat jos din pat, la propriu. Și am zbierat că nu, nu și nu! Ei și atunci Aurelia și Voichița s-au retras supărate în camera copiilor. Pentru ca să mă explic ar trebui să spun că înainte de asta, Kira a bătut de cel puțin 15 ori în ușa bibliotecii, unde ne refugiem noi după ce adorm copiii pentru niscaiva muncă la calculator. De fiecare dată vroia și cerea ceva: apă (3 ori), la WC (de 3 ori), mîncare (de 2 ori), ca să-mi spună ceva (3 ori), ca s-o urc în pat / s-o învelesc (3-4 ori) și alte motive (n ori)... Bine, și Voica apăruse în cîteva rînduri, dar s-a potolit într-un sfîrșit, încît eram sigur că doarme. Cînd am venit și eu să-mi odihnesc mădularele după o zi agitată, o văd pe Voica în patul nostru, pe mijloc (și-a adus și perna), Aurelia încerca să-mi explice ceva. Ați înțeles că somnul copiilor și – prin ricoșeu – somnul părinților e un subiect sensibil în casa noastră.
Totul a început de fapt cu Voichița, acum cinci ani.

luni, 8 ianuarie 2018

Moș Nicolae, Crăciunul pe stil nou, Revelionul, Crăciunul pe vechi... De fiecare dată vine un moș prea-bun, fabulos, care aduce daruri copiilor și uneori și părinților lor. Copiii au nevoie să creadă în Moș Crăciun, nu-i așa? Dacă le refuzi această credință e ca și cum le-ai fura copilăria. Aurelia este convinsă de asta cu tărie. Și face totul pentru a le perpetua credința din an în an. La primul crăciun al Voichiței am fost eu moșul. Apoi tatăl meu a preluat halatul roșu și scufia cu barbă albă. La cel de-al patrulea crăciun al Voichiței și la primul al Kirei, mi-a venit din nou mie rîndul. E curios că  atunci nici ea, nici Artiom – vărul eu, de Kira nici nu mai vorbesc, nu și-au dat seama cine se ascunde sub chipul bonom al bătrînului cu barbă albă și cu nas stacojiu. În acest an ar fi fost prea riscant s-o fac pe moșul. Voica a devenit perspicace din cale afară. Așa că Aurelia a convins un vecin să preia ștafeta costumului roșu. Și vecinul s-a descurcat de minune. Am salvat, se pare, și în acest an arhetipul bunicului darnic al tuturor copiilor. Chiar și așa, Voichița a detectat părul castaniu al vecinului sub peruca albă. N-a pus totuși la îndoială existența personajului, în genere. La urma urmei, cadourile împărțite cu dărnicie erau cît se poate de reale. Chiar și eu am primit ceva (un smartfon bengos) din sacul încăpător al bătrînului, spre surprinderea mea neprefăcută. Atunci mi-am dat seama că n-am luat în serios de ajuns acest ritual și n-am contribuit cu nimic la sacul moșului pentru Aurelia (doar cu o zi înainte a avut zi de naștere...). M-am lăsat din nou în grija ei, care și-a asumat în întregime întreaga sarcină. Chiar și darurile pentru ea însăși.
Cîteva zile mai tîrziu m-am scăpat cu vorba și i-am spus Voichiței: „telefonul pe care mi l-a dăruit mama”. Aici, Voica mă corectează prompt: telefonul ți l-a dat Moș Crăciun, nu mama! Chiar vrei cu tot dinadinsul să o faci să nu mai creadă [în Moș Crăciun] – mă admonestează Aurelia pentru gafa pe care am comis-o. M-am simțit ca un adult blazat și cinic, gata în orice moment să strivească corola de minuni a sărbătorilor de iarnă. 

duminică, 31 decembrie 2017

În ziua de revelion, am planificat din timp o zi plină. Dimineața ne ducem la baie – tradiție rusească. Ne spălam mizeria adunată timp de un an și acum o scoatem prin toți porii într-o sauna la 90 grade, o baie cu infraroșu de 70 grade și apoi scăldat în piscină la 25 grade. Kirei și mie ne place cel mai mult sauna – baia pentru bărbați. Voicăi și Aureliei – baia cu infraroșu – cea pentru copii, glumesc eu zeflemitor. După baie, copiii dorm ca niște prunci, vorba vine. Pînă și Voica adoarme fără proteste, fără tentative de negociere și fără șantaj. Neîntoarsă. Altă dată vom ști cel puțin cum să le adormim fără rezistențe inutile... După ce s-au trezit, e drept mai devreme decît ne așteptam – așa încît ne-a doborît și pe noi, cei mari, somnul – punem de un aluat și pregătim ingredientele pentru pizza în condiții de casă. O pizza din două jumătăți: una cu salam, celalaltă fără. Dar o pizza adevărată, nu plăcintă cu blatul înmuiat de pastă de tomate, nu tartă cu gust de aluat – de astă dată o pizza în toată legea. Încheiem cu un cocktail de Fanta și... Tarhun (da, acea băutură din tarhon, creată în Georgia și după care ni se făcea limba verde în copilăria noastră sovietică). Seara, după culcarea copiilor la 21:00, ne rezervăm cu Aurelia o surpriză romantică: un platou de sushi. Abia începem să sorbim din berea rece, să apucăm senzual bucatele cu bețișoarele de lemn și să îngăimăm niște cuvinte de gingășie, că ne și bate cineva la ușă: pentru apă (a treia sau a patra oară), masaj la picioare, poveste de seară, cîntece de leagăn sau, Kira, să ne spună ceva („Am venit la voi în pat și... bau!”). Iar Voica, remarcînd lumînarea și bucatele „din altă țară”, se arată dezamăgită că noi sărbătorim mai frumos decît am făcut-o cu ele. Aurelia este pe punctul de a ceda unor procese de conștiință. Mai puțin eu. Căci avem dreptul la o seară romantică fără clei de muci, pipi fals și tuse compulsivă. Ne-am cîștigat acest drept prin chin și sîrgă. Iar mîine începe o zi și un an nou, cu toate de la capăt, la care vom adăuga se pare și bube de varicelă. La mulți ani, familie Negură junior!

duminică, 24 decembrie 2017

Prima zi de naștere a ei petrecută cu mine a fost, acum 7 ani, într-o zi de luni. Ce a fost înainte de asta e irelevant. De fapt, căsnicia noastră a început cu marea curățenie, care a durat o lună. Astăzi sărbătorim al șaptelea an de naștere într-o zi de duminică. Nu trebuie să fii numerolog sau cabalist ca să-ți dai seama că s-a încheiat un ciclu, am pus fundamentul a ceea ce trebuie să fie o casă, am ajuns la a șaptea zi, și e duminică. Iar mîine e Crăciunul. Nu-mi rămîne decît să o felicit pentru această operă, perfectă, deși neterminată prin definiție, și să-i urez sănătate, noroc și inspirație pentru ca să ne trăim viața și de acum încolo pe un fundament, iată, frumos și trainic.

joi, 21 decembrie 2017

La intrarea în grădinița Voicăi și, mai nou, a Kirei, stau două figuri de elefanți decorativi. Kira comentează de fiecare dată că unul e mama, altul e tata. Iar un al treilea elefant, e drept cu trompa ruptă, e Voica. Dar tu cine ești? - o iscodesc eu. Eu îs totoșu’ – îmi răspunde ea, arătînd la forma de cocoș aflată la cîțiva pași de elefanți. Pe Kira nu pare să o deranjeze că s-a identificat cu un animal în mod vădit de sex opus. După cîteva zile, în care repetăm același scenariu, Voichița ne semnalează eroarea: cocoșul ar trebui să fie tata... Eu dau aprobator din cap că da, e clar: eu sînt cocoșul. Kira nu pare totuși să fie de acord. Eu îs totoșu’ – continuă ea cu perseverență. Și nici nu se simte deloc jenată să fie singurul cocoș într-o familie de elefanți.