vineri, 18 august 2017

Bunelu’ de la Mugurel îmi povestește:
Într-o zi Voichița se uită la mine și la Margareta și ne întreabă:
- Da’ dintre voi doi, cine e șefu’?
Buneii se uită unul la altul amuzați.
- Și tu ce crezi?
Voica se uită iscoditor la unul, apoi la altul și își pronunță concluzia, puțin nesigură:
- Cred că tu, bunelu’, ești șefu’...
Apoi se uită la bunica și adaugă:
- ... Dar mai mare e bunica.
- De ce?...
- Pentru că atunci cînd ți-a spus: „Ionică, vino să faci pîine!”, ai venit și ai făcut.
- Bine, dar la voi acasă cine e șefu’? – o întreabă bunelu’ cu luare aminte.
- Mama e șefa.
- ...?
- Pentru că după ce ne culcăm cu Kira, eu vin la ei și tata îmi spune „hai, Aurelia, mai las-o...”, iar mama: du-te la culcare! – Mamă... – Nu, acum!...
- Și la Ghena în familie cine e șefu’? - continuă bunica să-și iscodească nepoata.
- A, acolo nenea Ghena e șefu, clar...
Și, după un moment de reflecție:
- Iar Aliona e șefă pe Alexandru și Adrian... 

miercuri, 9 august 2017

Kira îmi aduce o rochiță cu falduri și franjuri, moștenită de la Voica, și mă roagă să o îmbrac. Mă mir de această alegere pe așa o vreme, dar îi satisfac dorința. După ce o îmbrac, Kira se duce la oglindă, se învîrte admirîndu-se și spune de cîteva ori: Kiia fumoasă. Mama nu fumoasă. Am rămas cu Aurelia cu gurile căscate. E adevărat că dăunăzi, cînd au mers toate trei la piscină, Voica și Kira au reușit să-și lăcuiască unghiile (de la mîini și picioare), să-și vopsească buzele, s-au gătit în cele mai alese straie și și-au pus ochelari de soare. Pe cînd Aurelia a ieșit cu părul strîns în grabă la spate, cu aceeași pantaloni cu care umbla prin casă și pe de asupra și-a uitat costumul de baie acasă. Chiar și așa, Kira, te-ai angajat într-o competiție inegală. Dar timpul va lucra de partea ta. Ne revedem peste un sfert de veac... 

marți, 8 august 2017

Aurelia o întreabă pe Voica:
–  Cu cine vrei să dormi în seara asta, cu iepurașul sau cu pisicuțul?
– Vreau să dorm cu tine.
– Nu, eu dorm cu iubitul meu, nu pot dormi cu voi...
– Asta ce înseamnă că pe noi nu ne iubești deloc?! 

duminică, 6 august 2017

Voica a stat cîteva zile la bunei, la Mugurel. Toate bune pînă au început căldurile. Stăteau claustrați mai toată ziua în casă, ca în vremuri de ciumă. Ca s-o mai scutim de o zi de caniculă într-o încăpere fără aer condiționat, hotărîm să o luăm acasă. Mai ales că Voica ne-o sugerase chiar ea prin Skype prin limbajul buzelor, ca să n-o audă bunica. Venim să o luăm în componență completă: eu, Aurelia și Kira. Voica – bucuroasă ca de obicei cînd o ducem la sau o luăm de la bunei. La plecare îi spune bunelului pe un ton cochet: „La revedere, frumușelule!” Bunelu’ își îndreaptă spinarea ca un pisoi trezit brusc din somn. La revedere, Voichița! – îi spune el cu timbrul vocii vibrînd energic. Și te mai așteptăm cu drag. Ochii îi luceau într-un fel anume, tinerește.

vineri, 4 august 2017

Ne-am întîlnit cu Romi și Snejana să recuperăm coletele proaspăt sosite de la Iași cu cadouri pentru copii. Cadouri pur și simplu, de amorul artei. Fără o ocazie anume. Am pregătit-o din timp pe Kira că ne întîlnim cu „nanu Romi”. Nu-i e nan (naș), căci Kira încă n-a fost botezată (spre deosebire de Voica, săraca) – atît cît eu încă mai rezist să nu-mi înregimenteze copilul de-a valma în armata celor 98% de ortodocși fără implicarea propriului discernămînt și a liberului său arbitru. În colete – două microfoane de jucărie (pentru la-la-la...) și trei pachete cu încălțăminte – pentru cîteva vîrste. Aurelia avea convingerea, la care a renunțat cu greu, că încălțămintea bună se ia din timp și anticipat cu cîteva numere. După cum a fost învățată și ea de mică – mama le cumpăra papuci cu două trei numere mai mari, ca să aibă loc de crescut. Și așa umblau copiii ca niște clovni triști și ridicoli. Pînă se făceau papucii numai buni de încălțat se rodeau și se ponoseau într-un hal încît nimeni nu vroia să-i mai poarte. Noroc că nu o puneau să încalțe papucii și cu două trei numere peste mărimea lor. Tot drumul cît ne întorceam acasă, Kira ne tot spunea: untatata nanu Iomi, untatata nanu Iomi... Ne gîndeam că ia uite ce s-a atașat de Romi, la o întîlnire de abia cinci minute. De fapt, ne-am dat seama după un timp, copilul aștepta să se întîlnească cu nanu Iomi și apoi să ne plimbăm cu toții, nănași, prieteni și copiii lor, prin parc, pe malul lacului, așa ca acum cîteva zile. Dar lasă, Kira, că o să mergem mîine la lacurile de la Rîșcani și o să ne plimbăm și o să culegem flori și o să alergăm după gîze. – Nu, untatata nanu Iomi, o tot ținea Kira una și bună, neînduplecată.

joi, 20 iulie 2017

Ne-am întors în sfîrșit acasă, din Canada. Vacanță fără copii. Iar copiii au stat trei săptămîni, fără părinți. Ne-am odihnit unii de alții, cum ar veni. Și ne-a reușit, ba încă ni s-a făcut și dor, fără supărări și șantaje emoționale. Cînd am plecat la Paris și am lăsat-o pe Voichița, la numai un an, la întoarcere s-a făcut că nici n-o vede pe maică-sa. De data asta ne-am schimbat strategia: nu ne-am mai fofilat pe furiș, le-am spus ambelor că plecăm, unde, cu ce scop – Kirei a fost mai greu să-i explicăm toate astea, dar a prins esențialul: că plecăm pe mai mult și o lăsăm cu buneii. Și a mers. N-a pus întrebări jenante (de genul de ce fără ea?). Am vorbit cu ele pe skype: ne-au cîntat, dansat și desenat, pe rînd, fiecare din skype-ul ei. Nu s-a lăsat desigur fără lacrimi și sughițuri, de o parte și de alta a sticlei, dar am fost undeva, acolo, n-am fost lipsă.

vineri, 16 iunie 2017


Familia noastră în ochii Voicăi. O surpriză pentru mine după o săptămînă petrecută la bunica Maria.

joi, 15 iunie 2017

Voica s-a întors acasă. Ieri dimineață nimic nu lăsa să se bănuiască această întoarcere. Dimineața s-a sculat singură, a închis ceasul deșteptător și a venit la mine, să mă trezească. S-a spălat pe față, a mers la toaletă, am ales împreună hainele pentru grădiniță – fără cea mai mică rezistență. Dimpotrivă: cu entuziasm. Nu pot să zic că mi-a displăcut. Am început să mă obișnuiesc chiar cu această fire a Voicăi și mă întrebam oare ce anume în persoana și temperamentul meu i-a putut stimula o conversiune atît de impresionantă.  După grădiniță, am mers împreună la spital, la Aurelia și la Kira și acolo am fost martor la transformarea Voicăi din ea în ea însăși. A început a alerga după Kira, deși în drum i-am ținut lecții de bună purtare la spital, căci Kira e slăbită, înțelegi?, să n-o pupi și să n-o îmbrățișezi, e mai prudent așa. Ajunși pe loc, toate regulile decretate de mine în mașină au căzut în desuetudine. Voica, n-o strînge în brațe pe Kira! Nu alergați sub geamul medicului-șef! Credeam – sau speram? – că transformarea Voicăi într-un copil cuminte va fi una definitivă. Ei bine, nu.

marți, 13 iunie 2017

Azi Kira a avut o intoxicație. De la lapte. Ce sarcasm al destinului pe capul ei, tocmai ei să i se întîmple asta, căreia îi place atît de mult să bea oati... totoș (gustos)... Am stat cît am stat și cînd am văzut că se agravează, am chemat salvarea, Aurelia și-a făcut bagajul cu stoicism și s-au lăsat duse la spitalul de boli infecțioase pentru copii.

duminică, 11 iunie 2017

Aurelia o hrănește pe Kira, deși aceasta e deja la o vîrstă respectabilă cînd ar putea să se hrănească de una singură. Își cere dreptul la atenție, cum ar veni. Voica o vede și spune că vrea și ea să fie hrănită. Am doar două mîini, Voica – îi răspunde Aurelia pe un ton ușor victimizat. - Păi da, cu una o hrănești pe Kira, iar cu a doua pe mine – se bucură Voichița că a găsit atît de repede o soluție și pentru capră, și pentru varză.  

joi, 1 iunie 2017

Copilelor mele, care m-au educat cu dragoste și răbdare, deși nu întotdeauna cu succes...