marți, 12 decembrie 2017

Una din educatoarele Kirei îmi laudă azi copilul, spune că e foarte talentată. Îi mulțumesc. E o plăcere s-auzi asta, mai ales despre Kira, noi fiind obișnuiți că doar Voica și-ar merita acest epitet. Apoi, se apropie de noi în coridor și mă întreabă dacă și acasă Kira e așa...1 cuminte sau e... ca toți copiii, adică mai plînge, se mai alintă...? Îi spun că acasă e un copil absolut „normal”. Îi prevestesc, nu fără un dram de malițiozitate, că va trece cu succes perioada de adaptare și, după ce se va mai familiariza un pic, va deveni și la grădiniță un copil ca toți ceilalți. Educatoarele au rămas gînditoare.  

marți, 5 decembrie 2017

Ieri Aurelia a plecat din nou la Iași și m-a lăsat pe mine și pe bunica Maria să avem grijă de copii. Seara cînd am venit de la universitate, bunica îi culca după metoda pe care probabil o mai practicase la ea acasă, cînd rămînea cu nepoții: stătea cu ei în patul nostru și le spunea povești. De ce în patul nostru? – întreb eu cu mirare neascunsă. Ca să adoarmă mai bine, sub susur de poveste. Iar după ce vor adormi, le vom duce în patul lor. Tare zănatică metodă mi s-a părut. Și absolut inaplicabilă. Căci îmi cunosc odraslele care pot adormi în pozițiile cele mai nefirești, dar niciodată cînd le spune cineva povești. Darămite să le mai duci după asta pe sus în patul lor. Ce idee! Abia de am așteptat încheierea poveștii și le-am transportat pe fiecare în paturile cui le are. Nu fără proteste și rezistențe, desigur. După ce le-am cîntat tradiționalul Somnoroase păsărele, Voica mă întreabă, din numele ambelor, de ce nu accept să doarmă și ele în patul meu. Pentru că eu nu obișnuiesc să dorm decît cu mama voastră, le spun eu, ca de la sine înțeles. Și nu vrei să dormi nici cu bunica, continuă ea să mă iscodească, sau ți-i greață? Mda, uite că nu vrea să mă lase să dorm de unul singur în ruptul capului. Nu, Voichița, nu dorm decît cu propria soția, și atît. 
În acea noapte de pomină, Kira m-a strigat, cum îi e obiceiul, că vrea pipi. M-am sculat tîrîndu-mi picioarele în regim semiautomat în camera copiilor, ca o fantoșă trasă de niște sfori invizibile. Pipi, pipi - îmi spune Kira, cînd ajung lîngă patul ei. Cînd o iau în brațe îmi dau seama că a și făcut pe ea. Mi-a luat cîteva zeci de secunde bune ca să înțeleg ce trebuie să fac. O oră după asta n-am mai putut să adorm. Mă tot gîndeam la diverse în timp ce dinspre mîini îmi venea iz de pipi. Mă felicit pentru tăria de a nu fi cedat chemărilor mamei soacră de a dormi cu Kira într-un pat. E totuși un mare avantaj să împarți patul conjugal cu cineva care nu face pe el sau ea în dricul nopții. 

vineri, 1 decembrie 2017

De cîteva zile Kirei îi cresc două măsele. Nu știam sau uitasem că măselele cresc atît de dureros. Odată cu ea, suferim cu toții, la pachet. E uluitor cum poate să te transforme o banală durere de măsea. Ziua ai zice că e un copil ca toți copiii. Noaptea devine un adevărat vîrcolac cu gingiile în flăcări. Tot în această perioadă am hotărît să o mutăm din patul ei de bebeluș – cu gard, în patul de copil mare, care o aștepta răbdător, suspendat pe verticală.

miercuri, 29 noiembrie 2017

Mi se face rușine la cît de mult am neglijat acest jurnal: mai mult de două săptămîni! Dar între timp s-au întîmplat atîtea lucruri memorabile. După filmul pe care l-a făcut Aurelia despre anul 2017 în familia noastră, ne-am dat seama ce evoluție spectaculoasă a avut Kira în acest an. La început de an abia de putea să spună eu – mult timp spunea „ou” pentru a se desemna pe sine. Iar o vreme acesta a fost singurul cuvînt rostit de ea cap coadă, restul fiind compensat prin silabe dezarticulate, cuvinte ciuntite și multe emoții exprimate non-verbal. Acum are un discurs destul de coerent, un bagaj de cuvinte cuprinzător, cu niște întorsături de fraze de o sintaxă care te lasă visător. De exemplu, mai ieri ne întreba pe unul din noi: „îți amintești cînd...” – și aici urma continuarea frazei la timpul trecut. Puțin mai lipsea să folosească un mai mult decît perfectul. O fi învățat de la Voichița, care îi este acum și cea mai bună învățătoare. Iar Voica a descoperit în Kira un public ascultător, fidel și în plus un partener de joacă mult mai sofisticat decît orice jucărie (chiar și decît motanul Tom care știe să cînte și să imite sunete). Îmi amintesc cu greu ce comunicare bazică aveam cu Kira acum cîteva luni. Dacă va evolua și de acum încolo într-un asemenea ritm, la anul vom discuta filosofie.

joi, 16 noiembrie 2017

Voichița a stat acasă vreo 10 zile în șir. A tușit, iarăși, din nou – am tot căutat ce are: răceală simplă sau alergie. Medici pricepuți și analize scumpe. Acum știm cel puțin că nu e alergică. Doar își pune la punct imunitatea. Și-a făcut deci o vacanță binemeritată. Cînd a venit în sfîrșit ziua de a merge la gădiniță a zis că nu vrea, că e mai bine să stea acasă. De ce? Pentru că tușește. Și drept dovadă a mai tușit o dată din gît. Cînd eram mic îl întrebam pe tata cînd o să mai aibă zi de recreație (adică „zi de creație”) – pentru că atunci cînd tata își lua „zi de creație” pentru a lucra acasă, mă lăsa uneori să stau cu el. Și stăteam liniștit, zice tata – numai să nu merg la grădiniță. Cînd am venit s-o iau marți seara de la grădiniță, stătea lîngă doamna Maria, învățau o poezie. Voica abia de-și stăpînea plînsul. Iată poezia: „Cînd departe sunt de-acasă / Simt ceva care m-apasă / Și de-odată îmi dau seama / Că mi-i dor de tata, mama.” Nu e de mirare că Voica a empatizat cu personajul liric. De fiecare dată cînd o iau de la grădiniță, îmi spune că i-a fost dor de mine / de noi. E măgulitor, dar mă îngrijorează. O dată am lăsat-o la cercul de desen și m-am dus să mă plimb pe afară, mai puțin de o oră. Cînd am venit s-o iau, plîngea. Spunea că i-a fost dor.  Și Aurelia a avut situații asemănătoare cu Voichița. Cînd și cum s-a întîmplat că altădată atît de autonomă și de imună la tot felul de spaime, Voica a devenit atît de atașată de prezența și afecțiunea noastră? Oare nu i-o dăm destul altminteri? Sper că e trecător, ca alte metehne.

sâmbătă, 11 noiembrie 2017

Ieri seara m-am întors de la Paris, unde am participat la un eveniment important cu oameni importanți. Le-am pregătit fetelor surprize – la toate: set cu agrafe de prins părul în formă de Hello Kitty pentru Kira (poate o să-i placă în sfîrșit să-și prindă părul? – e, totuși, cu mau...), set cu inele cu pisici și iepuri pentru Voichița – și-a făcut o feblețe precoce pentru bijuterii, săpune parfumate cu lămîi, măsline și verbină pentru Aurelia. Și, desigur, Camambert și Bleu d’Augur – astea-s pentru mine. Mi-a părut la un moment dat rău că nu le-am luat un lego sau ceva care să le dezvolte abilitățile de a construi, de a crea și de a face conexiuni. Am preferat, ireflexiv, să le iau cadouri „de fete”, care s-ar bucura de un succes sigur. Și s-au bucurat. În schimb, ele mi-au pregătit surprize mai inteligente. Voica mi-a pregătit un clit de scrisori și felicitări cu multe inimi și „tata te iubesc”. Kira e la bunica Maria. Iar Aurelia a mai făcut un film de familie: 2016, despre viața noastră la București și apoi din nou la Chișinău. E minunat cîte lucruri frumoase am reușit să facem împreună într-un an. Doar un an în urmă, dar suficient ca să ne facă nostalgici. La anul vom fi, sper, nostalgici la filmul 2017.   

joi, 2 noiembrie 2017

O întreb pe Voichița dacă vrea să meargă să o vedem pe bunica Margareta la spital (i s-a făcut rău azi, după ce a fost la Voica la matineu, cu bunelu’). Se uita cu Kira la desene animate despre Bobiță și Buburuză. „Nu, trebuie să mă culc la 9, nu mai tîrziu.” Am înțeles, deși nu era decît ora 17.00. După ce s-au terminat desenele, mai exact cînd Aurelia și-a recuperat telefonul, am mers la bunica. Se simțea rău. Voichița, în schimb, a transfigurat-o. Zicea că „bunica era foarte frumoasă, așa cum e întotdeauna”. 

vineri, 20 octombrie 2017

Aurelia a fost sunată de educatoarea de la grădiniță. I s-a spus că Voichița a fost mușcată de piept de o albină (pînă la urmă s-a adeverit că era viespe). A fost întrebată dacă poate să-i dea un medicament anti-alergic la punctul medical. Voichița ar fi atenționat educatoarele că este o viespe sub pat, dar ele au crezut că fata le păcălește, ca să tragă de timp, să nu doarmă. Pînă la urmă, Voica a avut dreptate: pericolul a fost real. Iar educatoarele nu i-au luat în serios fricile, care s-au adeverit întemeiate. Mai mult, cînd Voichița se apăra de viespe, ceilalți copii ar fi rîs, din spusele Voichiței. Încerc să-mi aduc aminte cîtă empatie aveam eu față de fricile și suferințele altora pe cînd eram și eu de vîrsta Voicăi.

miercuri, 18 octombrie 2017

Într-o zi de marți dimineața, Voichița n-a mai vrut să meargă la grădiniță. În ruptul capului. A zis că vrea la bunica și gata. N-a vrut să se scoale din pat pînă nu-i promitem că-i satisfacem dorința. Eu am fost neclintit. Cum așa, să nu mergi la grădiniță? Poate nici eu să nu merg la lucru, la ULIM? Da ce? O să fac ce vreau... Voi din ce-o să trăiți atunci? (De parcă am trăi din ce cîștig eu la universitate, dar vorba vine...) Aurelia m-a tras de o parte și-mi spune că hai s-o lăsăm azi acasă. Vorbesc eu cu ea să stea cu Kira, să nu se uite mult la televizor... – îmi zice. N-am fost foarte satisfăcut de decizie, dar am dat din mînă. Și le-am spus că e OK, dar nu sînt deloc de acord. Pentru că în viața asta nu facem doar ce vrea mușchii noștri. Aurelia zice că așa o ajutăm să crească personalitate. Dar eu i-am zis că așa o încurajăm să fie arbitrară, să nu ține socoteală de ceilalți și de ordinea lucrurilor. Dar poate că a fi personalitate este și a fi puțin și măcar din cînd în cînd arbitrar? În orice caz, în această zi Voichița n-a fost deloc o persoană ușoară. A fost o povară dublă, pentru că și Kira a devenit mai greu gestionabilă. Și-au făcut de cap cum au putut. Ai să mai vezi tu să stai acasă! La paștele cailor! Așa îi spuneam noi. Și a înțeles. Cel puțin a doua zi, a acceptat să meargă la grădiniță fără crîcnire. Poate că a înțeles și ea avantajul respectării ordinii lucrurilor – adică a ordinii instituite de cei mari. Așa sper eu.

marți, 10 octombrie 2017

Azi ar fi trebuit să fiu la o conferință la București. Am și bilet de avion. Dar m-a apucat o răceală cu tuse dureroasă din piept, cu febră molcomă și tot tacîmul. Istoricul bolii este că m-am dus la sport cu bicicleta și cînd am ieșit, fiind transpirat, m-a suflat vîntul. Eu zic că m-a luat frigul mai ales pentru că, încă vreo două zile înainte, am fost la rudele Aureliei la Baimaclia și acolo, de, ca în vreme de tulburel, dă-i cu sticluța pînă-n ziuă, gîl-gîl-gîl... Și așa mi-am șubrezit nițel sistemul imun, dezobișnuit cu băutura. O altă versiune a anamnezei este că Aureliei nu i-a plăcut deloc că am acceptat să particip la o conferință de ziua nunții și chiar m-a somat  să renunț, că nu e capăt de lume, că nu e ultima conferință... I-am zis că e o conferință importantă și că am și bilet de avion. Și atunci a apărut răceala. La început pe tăcute și apoi brusc s-a cățărat cu tot cu ciubote în căile mele respiratorii. N-am mai avut așa răceală de mult. Nu așa. Treceau zilele, dar ea tot nu trecea. La un moment dat, Aurelia îmi spunea că nu sînt deloc serios că nu mă adresez la medic, a început a se teme chiar să nu mor. Asta chiar m-a făcut să mă simt mai bine, mai sigur de valoarea proprie. Credeam că numai la răcelile copiilor o apucă panica să nu-i moară odraslele. Cînd am ajuns în ajun de 10 octombrie și i-am zis că gata nu plec, i-am sugerat să-mi scoată acele din păpușă. S-a făcut că nu-mi înțelege gluma. Abia cînd s-a făcut 10 octombrie dimineața și am rămas cu biletul de avion nefolosit, mi s-a făcut mai bine.

duminică, 8 octombrie 2017

Am dus-o din nou pe Kira la bunei, la Mugurel. Să ne tragem răsuflarea vreo cîteva zile. Cu atît mai mult că se prevedea să plec marți la București pe cîteva zile la o conferință. La început nu prea i-a plăcut ideea, amintindu-și probabil că ultima dată am lăsat-o vreo două-trei săptămîni, timp în care noi eram plecați la Montreal. Dar i-am amintit de Tigruț și de Molda și de Mona și de jocurile de-a ursu cu bunelu și... a înghițit pilula.